Cum ai lăsat, Isuse drag,
Palatul de mărgăritare
Şi tronul slavei milenare
Ca să ajungi pe-acest drumeag,
Un biet Galilean pribeag,
Cu sânge şi sudoare?

Ai fost coroana de rubin
A gloriilor nesfârşite,
A veşniciilor slăvite...
Şi-ai ajuns om, ca să fi plin
De suferinţă şi de chin,
Şi de dureri cumplite!

Cum ai putut să duci legat
In Tine lanţul şi cununa,
Şi cerul şi pământu-ntr-una?
De glia noastră ferecat �
Şi Dumnezeu adevărat,
Şi Om pe totdeauna!

Te-ai coborât în văi pustii,
Din sala tronului de Rege,
La noi, cei morţi în făr'delege,
Ca "Dumnezeu cu noi" să fii,
Şi nimeni, nici îh veşnicii,
Să nu ne mai dezlege!