De câte ori privirea-mi se-nalţă înspre zare,
Spre bolta cea albastră a cerului înalt;
Mai tare simt în mine dorinţa arzătoare
Să-ajung în Ţara păcii, la Ţărmul de smarald.

De câte ori lumina deschide o fereastră,
Prin norii de-ntuneric, un colţ de cer senin;
Mai bine ştiu cum Domnul în încleştarea noastră
Aduce pace-n suflet prin harul Său divin.

De câte ori în iarbă văd flori de iasomie,
Călcate în picioare, strivite... parfumând;
Pricep cum face Domnul balsam de bucurie
Când lumea ne trânteşte cu ură la pământ!

De câte ori văd salbe de perle sclipitoare,
Născute în adâncuri de răni şi pătimiri;
Mai bine văd cum Domnul lucrează-n fiecare,
Prin suferinţi tăcute, cununi de străluciri.

De câte ori văd vesel un fluturaş cum zboară,
Zglobiu din floare-n floare, în chipeşul veşmânt;
Ştiu bine că Stăpânul aripile-mi măsoară
Ca trupul meu cu slavă să iasă din mormânt!