Doamne bun, n-am înţeles
Cum se face c-ai ales,
Tocmai eu să duc ce-i greu:
Chivotul lui Dumnezeu!

Vrei - prin drumul noroios
Chivotul Tău luminos,
Şi prin valea de-ntristări,
Ale Cerului chemări.

Ţin cu mâna drugii sfinţi,
Chivot de făgăduinţi,
Şi pe umeri de pribeag,
Ca stegarul, port un steag.

Chivotul e-aşa de sfânt,
Eu, ţărână şi pământ;
Chivotul e aurit,
Eu, de drum sunt zdrenţuit.

Are heruvimi din rai,
Are Legea din Sinai,
Iar eu calc numai pe spini,
Şi de plâns mi-s ochii plini.

Are peste el capac
De-ndurări ce ţin în veac,
Ca să fie cunoscut:
Ce mult bine ne-ai făcut!

Are toiagul uscat
Cu migdale-nbujorat;
Ca să ştie cei smeriţi
Că de Tine sunt iubiţi.

Are-un blid cât un omer
Plin cu mana cea din cer,
Ca să dea creştinii blânzi
Pâine şi celor flămânzi.

Are sângele stropit
Pe capacul aurit,
Ca să aibă cine vrea
Pacea Ta la Golgota.

Are străluciri de sus
Din lumina lui Isus
Ca să port lumina Lui
Pe cărarea cerului.

...Oh, povara ce mi-ai pus
Doamne, e-aşa grea de dus,
Şi picioarele mă dor
De prundişul văilor.

Nici nu pot să-Ţi spun: "Nu vreau",
Că nu eu poruncă dau.
Nici nu po să-Ţi spun: "Nu pot",
Că sunt rob, şi-al Tău sunt tot.

Şi de-atâta greu purtat,
Drugii-n umeri s-au săpat...
Dar de-ar fi s-aleg ceva,
Doamne, tot să-l port aş vrea.