Ce fericiti odinioara pe un taram de rai
Scaldati in raze aurii de soarele dintai!...
Ce usurare-n zori de zi acelasi cand rasai
Si-n fata clipei ce-a trecut nemuritor ramai!...

De dragul nostru in abis curgeau siroaie reci
Si prea astampar nu aveam in veacul unei zile
Era de-ajuns privirea bland in iarba sa ti-o pleci
Spre a simti cete de flori cum se-nchinau umile

Langa izvoare ce-si cantau eterna unduire
Lumini jucandu-se cu noi ne impleteau cununi
Din crini inrourati si dalbi, iar ingeri albi din lire
Psalmi inganand te imbiau sa stai sa te minuni

Si miezul beznei ne prindea setosi de-ntelepciune
De vorba stelelor din cer cu tremurande chipuri
Vrajiti pandeam apoi uimiti cum noaptea-n zori apune
Si multumiti un trai duceam aproape din nimicuri

Spre a patrunde zarea-n lung cu nesfarsita-i mare
Nu indrazneau in departari nici munti sa se arate
Paseam prin valuri de campii desculti spre adorare
Ca-ntr-un altar sa le slavim in vers simfonic toate

Din oglinjoara unui lac cu fatza fermecata
Ne-am frant in joc zadarnic noi sa scoatem luna plina
Ce vremuri, Doamne, ca-n povesti ne incantau odata…
De dorul lor doar gandul trist duios ne mai alina!

In hora ne-nvarteam zburand cu pasaruici fecioare
Traiam al tineretii basm si-al vietii fara moarte;
Nici ca gandeam cum poate fi acel ceva ce moare
Cand insine viata aveam sa dam lumii desarte!

Ca-ntr-un cosmar ne-am desteptat la traiul de apoi
Cand sarpele ispititor cu mar ne otravii
Atunci o bolta se parea c-ar fi cazut pe noi
Si nici iertare n-am cerut nainte de-a muri!

Visam ca vom zbura si-atunci in primitive stani
Adapostiti, dar Dumnezeu cercandu-ne-n ani grei
Ne-a aratat ca orisicat pe-acest pamant stapani
Vom sta, nu am putea aici vreodata sa fim zei!

Atat timp cat trupu-n lut mai vietuieste-nchis
Pana ce moartea de-un blestem il va salva mereu
Trai-vom doar dezamagiti de sarpele din vis
Mereu vegheati din cer, de sus, discret de-un Dumnezeu!