Continut
Vazut de 81 ori |
Câtă vreme nu s-a-nchis Cartea Mântuirii,
cât Isus mai poartă-n răni sângele Iubirii,
cât mai poate pâlpâi jarul sub cenuşă,
stai şi-ascultă. Domnul tău bate-acum la uşă.
Dacă azi e-n preajma ta, e că vrea să-ţi spună
gândul cel mai minunat, vestea cea mai bună.
Nu-L lăsa să plece trist. Poate niciodată
mâna Lui la uşa ta n-are să mai bată...
*
Iată mortea lui Adam.
Izgonit din slavă,
inima-i tânjise-n el, tristă şi bolnavă.
Şi, trăind pe-acest pământ anii de căinţă
nouăsute şi treizeci, au luat fiinţă
de la el popoare-ntregi ce-au umplut pământul
de păcat şi de blestem.
Presimţind mormântul,
şi-a chemat Adam pe-ai săi, capi de ginţi şi naţii,
ce-ncheiau pân´ la Iared nouă generaţii.
Iată-i priveghind acum lângă chipu-i veşted,
pe când candela-n amurg pâlpâie la creştet.
-Paradis, şopteşte-Adam, har al frumuseţii,
văi de flori ce cântă psalmi...Pomul sfânt al Vieţii
Domnul mi le-a dat spunând: Ale tale-s toate.
Fii stăpân şi domnitor Ă®n eternitate!
Numai pomul cel oprit să nu-ţi fie partea!
Să nu ştii ce-i bun sau rău, căci vei şti ce-i moartea.
Dar la şoapta Celui Rău cu-ndulciri de harpe,
am uitat de Dumnezeu, amăgit de şarpe.
Domnul m-a gonit din Rai, mi-a luat cununa.
Paradis... cum te-am pierdut pentru totdeauna!...
Tac bătrânii. Dar Iared, tânărul, Ă®i spuse:
-Cum, pentr-un păcat, atât, să te stingi străbune?
-Da. Atât. Pentr-un păcat... a răspuns străbunul,
nu vezi ce-a rodit de atunci un păcat, doar unul?
Şi pe buze moare-ncet şoaptă după şoaptă
-Iată... Ă®ngeri din Adânc... colo jos... m-aşteaptă...
Capul se apleacă-n piept. Mâna i se destrânge.
Plâng bătrânii sub stejar. Turma mică plânge.
Pe când negrii îngeri duc în adâncul humii
Sufletul întâi creat, patriarhul lumii.
*
Trist Adânc! Şeol tăcut, de sub umbra mării,
Continent necunoscut, ţară ai uitării,
fund al negrului abis unde-n orice clipă
mii de năzuinţi Ă®şi frâng frageda aripă,
setea noastră de păcat ţi-a umplut cetatea,
neascularea tuturor, fala, nedreptatea
urâciuni ce vor primi Iadul ca răsplată!
Doamne, nu se va găsi pân-atunci o plată
ce-ar putea răscumpăra oamenii luminii?
Zi de-april. Un aspru vânt leagănă smochinii.
Sus pe deal, cu chip ciudat, supt de priveghere,
iată-L ţintuit pe lemn, Omul de durere,
Om deprins cu suferinţi... Vai, Ă®ntoarce-ţi faţa!
Nu-L privi, că te-nfiori! I se stinge viaţa.
Numai sânge. Numai răni. Ce păcate grele
L-au adus Ă®ntre tâlhari? Ce blestem să spele?
ĂŽmprejur cei Ă®nţelepţi ĂŽl lovesc cu gluma:
-S-a-ncrezut Ă®n Dumnezeu... Să coboare-acuma!
Unul din tâlhari, rânjind, s-a Ă®ntors să-I spuie:
-Dacă eşti Mesia Tu, smulge-ne din cuie!
Celălalt se-ncruntă trist: Nu te prinde teama?
Pentru câte-am făptuit drept e să dăm seama.
Dar acesta, fără vină, toate le Ă®ndură.
Şi-ntorcând către Isus ochii lui de zgură:
-Doamne, când vei fi-mpărat, să-Ţi aduci aminte.
De-oi fi ţărână Ă®n grădini, de-oi fi colb fierbinte,
să mă chemi să-Ţi văd şi eu zilele senine...
Şi-a răspuns Isus: -Vei fi... azi... Ă®n Rai cu Mine!
Numai tu, sărman tâlhar, vezi lumina sfântă?
tu, opaiţul ce s-a stins, trestia cea frântă?
Cum? N-o văd cei pricepuţi? Doctorii? Soborul?
Preoţi, nu vedeţi Ă®n El Răscumpărătorul?
Când Avram a scos cuţitul fiul spre-a-şi străpunge,
Domnul l-a oprit: „Destul! Nu-l lovi! Ajunge!“
Azi, când Domnul pentru noi Fiul ĂŽşi jertfeşte,
nu se-nalţă nici un glas dintre noi: „Opreşte!“?
Vai! Acel ce ne-a creat să ne poarte vina?
Orbi, voi nu strigaţi: „Destul! El ne-a dat lumina!“
Voi, leproşi, aţi şi uitat trupul plin de sânge?
Dacă voi nu veţi striga, pietrele vor plânge,
paturile-n care, trişti, au zăcut ologii,
colbu-n care care-L aşteptau orbii sinagogii,
cârjele rămase-n drum, peştii din pustie,
giulgiurile ce-au rămas goale Ă®n sicrie!
Cum? Să moară chiar Isus? El, Cel fără pată.
Dar a mai iubit ca El cineva vreodată?
Pe-al cui piept şi-au mai plecat tâmpla ucenicii?
Cui I-au pus veşminte-n drum, despoind finicii?
Cui Maria I-a jertfit lacrimi la picioare?
ĂŽnfioară-te, pământ! Stinge-ţi raza, soare!
-Eli, Eli, pentru ce Ţi-ai Ă®ntors privirea?
Sunt un vierme, nu un om. M-a ajuns pieirea.
Tauri negri din Basan M-au străpuns... Mă doare...
Mi-au făcut izvoare-n mâini, râuri Ă®n picioare.
ĂŽşi Ă®mpart veşmântul Meu, aruncându-şi sorţii.
Eli, Eli, M-ai adus Ă®n ţărâna morţii...
... Ce ciudat!... Ă®n plină zi s-a-nnoptat Ă®n ţară...
Stâncile scrâşnesc Ă®n munţi. Templu se-nfioară.
Oamenii se bat Ă®n piept, căutând o rază.
Ce-aveţi voi, bătrâne culmi, ce fiori de groază?
Iată... solii morţii vin... din Adânc grămadă...
să-L coboare pe Isus, cea mai scumpă pradă.
Vin ca lupii când furiş dau târcoale stânii.
Se apropie, urcând dealul Căpăţânii.
Sunt la cruce...
Dar un glas a brăzdat văzduhul:
„Tată, ĂŽmi Ă®ncredinţez mâinii Tale Duhul!“
Cinste jertfei lui Isus! El S-a dat ca plată!
Prin credinţă-n El, acum, Viaţa-i câştigată!
Mii de Ă®ngeri spre Isus Ă®şi apleacă zborul:
„Aleluia! A învins Mielul, Salvatorul!“
Şi deodată, Ă®n Adânc, sub noianul mării,
unde dorm de mii de ani umbrele uitării,
zori de zi dezvăluie valea cea grozavă:
Vine Soarele Isus Ă®mbrăcat Ă®n slavă!
Şiruri negre zac Ă®n giulgi. Dar ca un tezaur,
cei iubiţi au fost păstraţi Ă®n sicriu de aur.
Şi acum clipesc... tresar... unul câte unul...
-Vai... ce somn!... şopteşte-Adam. Şi-a sărit străbunul
cu un strigăt: „Domnul meu!“ alergând spre Dânsul!
-Îngerul! tresare-Avraam, podidindu-l plânsul!
-Domnul Dumnezeu din rug? sare Moise-n grabă.
-Căpetenia oştirii? Iosua se-ntreabă...
-EU SUNT! Veşnicul Cuvânt, Pomul Sfânt al Vieţii,
Unsul cel făgăduit, Astrul dimineţii,
Mielul cel Ă®njunghiat, marea despărţită,
mana care v-a hrănit, stânca cea lovită,
Şilo, la al cărui tron e chemat tot omul,
proorocul ce-l vesti Deuteronomul.
Căci atât de mult iubi Tatăl lumea-ntreagă,
că a dat ca preţ al ei pe Odrasla-I dragă!
Şi-au pornit curând spre cer. Larg vuieşte zarea.
„Moartea prin Adam veni, prin Isus, IERTAREA!“
Şi de-atunci de când Isus a murit pe cruce
şi-a-nviat a treia zi, sufletul se duce,
nu Ă®n jos, ci sus Ă®n Cer, Ă®n divina taină!
Lasă trupul pe pământ! lasă-l ca pe-o haină!
Ne va fi redat curând! Sus ne e grânarul!
Sus în Cer, în Paradis, a fost dus tâlharul!
Sus Ă®n cer văzu Ştefan tronul de porfiră!
Petru sus Ă®n Cer privi când Ă®l răstigniră!
Şi, sfârşind pe-acest pământ lupta lui cea bună,
Pavel sus Ă®n Cer primi slavă şi cunună!
*
Fraţii mei, să sune-n larg bolta cea albastră
de cântări şi chiot plin! Viaţa e a noastră!
Lutul când se-ntoarce-n lut ca să-şi ducă somnul,
noi suntem Ă®ntâmpinaţi de Isus, de Domnul
şi de Ă®ngeri sclipitori, soli ai Dimineţii,
ce ne duc Ă®n Paradis şi cetatea Vieţii!
*
Astăzi dar, prieten drag, cât mai este milă,
cât iertarea nu şi-a-nchis cea din urmă filă,
cât al Neamurilor timp Ă®ncă nu se curmă,
cât Isus mai poartă-n răni stropii cei din urmă,
nu-L lăsa să plece trist!
Poate niciodată
mâna Lui la uşa ta n-are să mai bată...
Iată azi El şi-a Ă®ntors către tine faţa!
Omule, fii Ă®nţelept!
AZI PRIMEŞTE VIAŢA! |
