Continut
Vazut de 122 ori |
Când citeşti Scriptura Sfântă şi rămâi pe gânduri dus,
parcă vezi prin ceaţa vremii cum, pe Golgota, Isus
Ă®nălţă spre cer privirea, dornic pironind văzduhul,
până pleoapele-I căzură peste ochii buni. Iar Duhul,
dezlegat, porni Ă®n grabă jos, Ă®n Ă®nchisoarea morţii,
Ă®n Şeol, să frângă-n două, pentru-ai Săi, zăvorul porţii.
Şi te-nalţi apoi ca gândul Ă®n Eden. Şi vezi Ă®n zare
o cetate de lumină cu oştiri Ă®n sărbătoare.
Vezi pe porţile Ă®nalte de cleştar dintr-o bucată
heruvimi cu patru aripi şi cu spada-nflăcărată,
Ă®nălţându-se ca zorii peste floarea primăverii.
Dar deodată, din trompete dau un lung semnal străjerii.
Da... Departe, printre stele, ca un fulger ne´ntrerupt,
un convoi străbate largul bolţilor de dedesubt.
Şi curând, de cântec falnic cerul cerului umplându-l,
iată-i... cete după cete, ca-n oştiri ţinându-şi rândul,
vin Ă®n haine de lumină şi se-nalţă ca un stol
zecile de mii de duhuri ridicate din Şeol.
Izbăvit de sub pedeapsă, vine primul om, Adam;
apoi Eva, Set şi Abel, Noe, Terah, Avraam...
Iată... Isaac şi Iacov, smulşi din lanţurile grele,
Iosif ca o stea sclipeşte Ă®ntre unsprezece stele,
Moise uşurat de greul lespezilor din Horeb,
—Iosua Ă®i stă la deapta, iar la stânga e Caleb—;
Ghedeon privind cetatea şi oştirea fără număr,
Şi Samson, lăsând să-i cadă pletele mai jos de umăr;
David, fericit să uite de păcatele-i iertate,
Solomon şi toţi urmaşii casei binecuvântate,
toţi profeţii şi martirii ce-au murit frângându-şi dorul,
de la nepătatul Abel la Ioan Botezătorul.
Iar Ă®n faţa tuturora... ce luceafăr glorios
umple cerul de lumină şi de Har victorios?
E Isus!... purtând pe frunte diadema de lumini
cu aceeaşi simplitate cum purtase crengi de spini.
E Isus!... cu mâini întinse într-un gest de raze nins,
cu aceeaşi duioşie cum pe cruce le-a Ă®ntins.
Vai!... dar poarta cea Ă®naltă dintr-un singur alb cleştar
cum Ă®şi va deschide oare uriaşul stăvilar?
Până-n bolţi un glas răsună larg ca bubuitul lavei:
„Sus acum, voi porţi eterne! Iată ĂŽmpăratul slavei!“
„Cine-i ĂŽmpăratul slavei?“ „Domnul tare şi viteaz,
care-a biruit Ă®n luptă cel mai fioros grumaz!“
Şi târziu, când Paradisul s-a Ă®nchis c-un vuiet lin,
printre stele, către poartă, vine-ncet un biet străin.
Ochii lui sunt plini de frică. Păru-n frunte. Faţa suptă.
Peste trupul plin de sânge, poartă o cămaşă ruptă.
-Ce vrei tu? Ă®i spune unul dintre Ă®ngerii străjeri.
-Cine eşti? Ă®l mai Ă®ntreabă iscodind cu ochi severi.
-Eu?... răspunde-ncet străinul copleşit de un oftat,
sunt un păcătos din lume... Nu ştiu să fi fost păcat
să nu-l fi făcut Ă®n viaţă. Am ucis. Am jefuit.
De copil m-a prins o vrajă de pahar şi de cuţit.
Mă ţineam ascuns Ă®n peşteri şi pândeam pe cei bogaţi.
Sângele curgea ca apa. Apoi galbenii prădaţi,
mi-i luau toţi cârciumarii şi femeile pierdute.
Şi cădeam Ă®n zori pe-o vale Ă®ntre brusturi şi cucute.
La altare n-am dus jertfă nici o mierlă de când sunt.
N-am ştiut de rugăciune. N-am avut nimica sfânt.
O putere, un balaur, Ă®mi da brânci să beau, să prad...
-Vai, destul... vorbi străjerul. Locul tău e-acolo-n Iad.
Şi, cu mâna lui Ă®ntinsă, i-arătă Ă®n jos sub cer,
Ă®ntr-o gură de-ntuneric, flăcări vii Ă®ntr-un crater.
Se uită-ngrozit străinul. Iar apoi Ă®ncet şopti:
-Da... acolo... Dar ascultă. ĂŽnainte de-a muri,
osândit fiind la moartea cea mai grea, mai blestemată,
ţintuit pe lemnul crucii, am văzut, hulit de gloată,
un profet murind alături. Ba... mai mult ca un profet!
Nu era un om din lume. Ci, sub fruntea de nămet,
ĂŽi plutea Ă®n ochi o pace... şi-o dumnezeire-n grai.
El mi-a spus privindu-mi faţa: Azi vei fi cu Mine-n Rai!
Şi acum o Ă®ntrebare... un cuvânt mai am de spus:
Dacă tot ce văd e Raiul, nu-i pe-aici acel Isus?...
-O! Isus? E-aici Ă®n slavă... tot ce vezi ĂŽi aparţine.
Dar de ce-ţi acoperi faţa hohotind? Sau plângi străine?
-Rogu-te, o vorbă numai... Nu ştiu cum să-mi spun amarul...
Dacă e Isus aicea... spune-I c-a venit tâlharul.
-Vino!... Poarta e deschisă... Domnul Ă®i vorbeşte-n prag.
ĂŽl priveşte lung tâlharul. Paşii Ă®napoi se trag...
E Isus acest arhanghel Ă®n veşminte sclipitoare?
Părul... Nu-i al Lui. Nici brâul. Nici cămaşa de ninsoare.
Dar... privirea blândă... Ochii. El e! Şi-a căzut grămadă.
Cum? Dar cine Ă®l ridică? Ochii lui nu pot să creadă.
-Doamne, sunt murdar... şi-n zdrenţe. Sunt...
şi-şi frânse vorba-n dinţi...
-Eu... Ă®n haine de lumină? Eu, tâlharul, printre sfinţi?
Şi luându-l blând cu Sine, strălucitul Voievod,
lângă tron ducându-l, zise: „El Mi-a fost Ă®ntâiul rod!“
Şi acum să ştie oricine: Unde a intrat tâlharul,
nu-i pe lume om să creadă şi să nu-l primească Harul!
Nu-i păcat pe care Domnul nu şi-a pus făgăduinţa.
Unul singur nu se iartă niciodată: Necredinţa! |
