Continut
Vazut de 197 ori |
Ascultă. Se-aude un glas.
Se-aude o şoaptă ciudată.
Şi poate Ă®n piept, un talaz,
Ă®ncepe să bată.
Ascultă. Ori nu-l mai cunoşti?
Şi totuşi e-atât de aproape!
ĂŽn el e un freamăt de oşti,
un murmur de ape.
Ascultă. Ce largi simfonii!
Şi parcă... demult... Ă®nainte
ţi-era cunoscut. Nu-l mai ştii!
Ia adu-ţi aminte!
...Odată când primul păcat
te-a frânt sub Ă®ntâia povară...
Atunci ţi-a vorbit răspicat
prima oară.
Apoi... ţi-aminteşti?... undeva...
se vorbea de Isus, de Salvare.
Tu nu ţi-ai dat seama. Era
a doua chemare.
De-atunci, din zori când te scoli,
şi noaptea când liniştea creşte,
prin oameni, prin visuri, prin boli,
mereu Ă®ţi vorbeşte.
Şi simţi un fior. Dar degrabă
păcatul te cheamă, te cere.
— Ce-a fost? conştiinţa te-ntreabă.
— Nimic. O părere.
Nimic? Să te-ascunzi cu-o minciună?
Nimic? E un duh ce se joacă?
E-un foşnet de frunze? O glumă?
O vorbă de cloacă?
Ascultă. Acel ce-ţi vorbeşte,
— prin visuri, prin bolta senină —
e glasul ce-n veci porunceşte:
Să fie lumină!
E glasul ce-a scos din cămară
şi firul de iarbă, şi pomul,
şi leul, şi gâza ce zboară,
şi omul!
E glasul ce-n Raiul pierdut,
pe urmele şoaptei infame,
striga către omul căzut:
Adame!
E glasul rostind cu amar
osânda ce-a fost să rămână:
"Ţărână, Ă®ntoarce-te dar
din nou Ă®n ţărână!"
E tunetul larg pe Sinai,
ce-aduce din cer, printre stele,
poruncile sfinte, dar, vai!
cât de grele!
E glasul de sute de ani,
ce tot mai puternic străbate:
"Ferice de voi cei sărmani
cu inimi curate!"
Căci Tatăl atât v-a iubit
c-a dat Fiul Său sub ocară,
ca oricine crede în El
să nu piară!"
Şi toate acestea ce sunt?
Un foşnet zadarnic de toamnă?
Chemarea Părintelui Sfânt
nimic nu Ă®nseamnă?
Ascultă. Cu-acelaşi ecou,
Acel ce-ţi dă viaţă şi pâine,
din nou Ă®ţi vorbeşte, din nou.
Acuma. Dar mâine?
Ascultă. El vine curând
să cheme pe nume pe-ai Săi.
O, cum vei privi tremurând
albastrele căi?
Ascultă. Căci vremea s-a dus
şi nu-ţi mai rămâne prea multă.
Dar vino acum la Isus!
Şi-ascultă!... |
