Să nu mă bucur, Doamne, că Te-aud?
Să nu răspund, cînd Tu mă chemi prin Duhul?
Să nu tresar, cînd peste crengi de dud
vin paşi cereşti înflorind văzduhul?

Să nu mă bucur, Doamne, că-mi vorbeşti?
Şi să nu plîng cînd Tu mă iei de mînă?
Cînd Tu mă nalţi spre corturi îngereşti
pe mine, chip de abur şi ţărînă?

Să nu mă bucur, Doamne, că Te-ascult,
cînd glasul Tău mi-ajunge la ureche?
Să nu mă rup de lume tot mai mult,
chiar de-am rămîne-o singură pereche?

Să nu deschid cînd baţi la uşa mea
şi să nu-i smulg zăvorul dintr-odată?
Să mă prefac că nu-nţeleg ce-ai vrea,
să fug pe geam şi să m-ascund în gloată?

Dar cum să fug şi cum să-mi pară rău,
cînd nu mai sînt de-acum Betanii multe?
Eu vreau s-ascult, Isuse, glasul Tău!
Şi cine-i rob din dragoste s-asculte!

Vorbeşte, dar, şi eu voi asculta.
ÃŽnvaţă-mă cu aspră bărbăţie!
Iar cine vrea să afle taina Ta
şi cine-i rob din dragoste să vie!