Porumbiţe albe ca zăpada
din eternele grădini de sicomori,
voi mereu îmi înfloriţi arcada
cu ghirlănzi de raze şi ninsori.

Fermecat de zborul vostru-n soare,
gingaş, luminos şi înţelept,
v-am cuprins făptura sclipitoare
şi v-am strîns o clipă lîngă piept.

Dar curînd, voi oaspeţi de departe,
stol de flăcări şi de primăveri,
am lăsat ca vîntul să vă poarte
către lumea-ntreagă, mesageri.

Orice dor curat ce-n piept zvîcneşte,
orice plîns pe buze fără grai,
mîngîiaţi-l voi hulubăreşte,
cu tot harul ciugulit în Rai!

Şi făcînd pe urmă cale-ntoarsă,
stol de pace alb şi marmoreu,
duceţi, lîngă lacrima cea ştearsă,
ramuri de măslin lui Dumnezeu...