Am obosit, Părinte, de-atîta alergare,
Simt cum puterea vieţii se duce tot mai mult,
Şi-aştept odihna care o voi primi Acasă
Cînd voi lăsa şi truda, şi-al apelor tumult.

Abia mai pot, o, Doamne, să urc cărarea vieţii,
Trăgîndu-i după mine pe-ai mei pe calea Ta,
Dar vreau să-i duc cu mine, cu toată greutatea,
Căci despărţirea noastră ar fi cu mult mai grea.

Şi simt în mine dorul să zbor spre Cerul Slavei
Descătuşat de lutul în care m-ai sădit,
S-ajung la Tine, Doamne, în cea mai mare grabă,
Şi prăbuşit, Isuse, să-Ţi spun: Am ostenit...

Mi-e dor de clip-aceea ca de izvorul vieţii,
Apropie-ntîlnirea, o, Mirele meu drag,
Că eu aştept cu trupul pătruns de oboseală,
Să trec, cu osteniţii, al biruinţei prag.

Dar ştiu că alergarea eu încă n-am sfîrşit-o
Şi nici lucrarea sfîntă la care m-ai chemat.
De-aceea, o, trimite-mi din apele-ndurării
ÃŽncă un strop din harul pe care mi l-ai dat.

Să pot să merg, Isuse, cu Tine tot Calvarul,
Urcînd cu stăruinţă pe drumul preţios,
Ca sus cînd voi ajunge, să-mi spui cu bunătate:
„Vino acum acasă, rob bun şi credincios!“