(Romani 13,14)

Ne spune apostolul Pavel că tot ce citim în Scriptură
Din ce-a pătimit Israel ni-e scris nouă spre-nvăţătură.
Deci, haideţi acuma prin Duhul, spărgând barierele vremii,
Să facem un salt în Egiptul ce zace-ngropat sub milenii.
Nu vrem să vorbim despre glie - un petic de ţarină-ngropat
Sub lespezi de veacuri şi oameni, de intemperii frământat,
Ci vrem să vorbim despre Iosif a cărui viaţă de sfânt
Rămâne-va pururi exemplu a tot ce e om pe pământ.

Scriptura arată pe Iosif, vândut sclav la un demnitar
Al ţării Egiptului antic, pe numele de Potifar.
Acesta se pare-a fi fost cu grad de ministru-n armată,
Un om ce iubea să mănânce, să bea şi să tot chefuiască.
Cu vremea văzând el că Iosif era priceput şi cinstit,
Îi dete în grija lui totul, iar el sta tot pe chefuit.
Şi dacă era după dânsul, atât cât gândea Potifar,
Nu mai pleca Iosif de-acolo, căci era un bun gospodar.

Dar vezi, în culise din umbră, Satan spumega ca turbat,
Că-n loc să distrugă pe Iosif, îl vede în rang elevat.
Văzându-se-nfrânt iar mişelul, îşi scoate acum la atac
O armă prin care e sigur lui Iosif că-i vine de hac.
Avea mari speranţe-n femeie, căci n-a fost o Evă de fapt
Prin care-a târât el tot neamul de oameni în greul păcat?
Şi astfel la sfatul de taină se duce mişelul să ceară
Asupra lui Iosif să facă acuma o altă-nvoială.
Căci mare şi tare cât e, s-o ştie azi bine tot omul:
ÃŽi e interzis lui Satan s-atingă-n creştin chiar şi-atomul.
Cu oricâte planuri ar face, el merge la Domnul întâi,
Căci nu mişcă-un deget când nu e întâi cunoscut Domnului.
Se duce în audienţă şi-l zice: „Înalte Stăpân,
Şi eu Te-aş sluji de-aş fi Iosif, când Tu Te arăţi aşa bun!
ÃŽn loc de mizeria sclaviei, îl porţi prin trăiri ca de vis.
Păi cum ar putea să mai aibă ceva împotriva-Ţi de zis?
Dar ia dă-mi-l mie pe mână, şi-atunci ai să vezi imediat
Cum pentru un ceas de plăcere, el uită de tot ce i-ai dat".

Se-aşterne o clipă tăcerea. Stăpânul Preabun şi-ndurat
Marchează o limită fixă şi-apoi, după ce a semnat,
Atrage atenţia Satanei la semnul acesta al Său,
Să nu îndrăznească să treacă de limita lui Dumnezeu.
Satana se-nclină şi pleacă. Avea de-acum ce şi-a dorit,
Să-l tragă pe Iosif în cursa păcatului cărnii, curvit.
Avea şanse bune vicleanul şi n-ar fi crezut niciodată
Să scape pe Iosif din mână atât de uşor şi-astă dată.
Nici nu-şi dorea el mai multe: un Iosif frumos şi distins;
Madam Potifar, o femeie cu dor de curvie nestins.
Cât despre a lor întâlnire, nici umbră de îngrijorare,
Era Iosif zilnic prin casă, căci slujba-i da însărcinare.
Madam Potifar nu-i da grijuri, căci ea se-aprindea imediat,
De cum presimţea că prin juru-i foşnea pantalon de bărbat.
Doar Iosif îi dete o umbră cam slabă de îngrijorare...
Dar oricum, îşi zise Satana, ispita e mult, mult prea mare.
Doar şi el era tot din carne şi-oricât se ferea de păcat,
O damă ca doamna ministru era greu să fi refuzat.
Ba încă, îşi zise Satana, când însăşi madoana propune,
Nu poate să fie vreo forţă să îi mai reziste în lume.

Aşa se gândea şi cucoana, cea foarte obişnuită
De oameni cu ranguri şi nume să fie ades curtenită.
Şi vai, ce-o să zică acuma un sclav către care se pleacă
O doamnă ministru de ţară, să-i spună că vrea să îl placă?
De altfel, îşi zise cucoana, el tot o să-mi cadă-ntr-un fel,
Căci chiar de n-o face din poftă, mai este atunci un alt ţel.
Nu-i el prostănac într-atâta încât să-şi dorească mai bine
Să fie-alungat între sclavi, decât să trăiască cu mine.
Aici nu-i lipseşte nimic, nu dă nimănui socoteală.
Ca sclav ar răbda chin, bătăi, arşiţă şi frig, oboseală...
Era bucuros foc Satana şi-aşa sigur de reuşită,
ÃŽncât nici nu-i da lui prin minte ruşinea ce-i sta pregătită.

Şi-acum să-l privim iar pe Iosif. Ca tânăr frumos, ca bărbat,
El n-avea nevoie să caute femei să trăiască-n păcat,
Căci ele-l rugau cu tot focul, el doar trebuia să primească.
N-avea de ce-a se mai teme, de casa lui părintească;
Şi nici fraţi, surori, adunare, nimic din acestea n-avea.
Chiar Domnul din cer amuţise, nici El parcă nu mai era.
Cu toate acestea, priviţi-l, în mod uimitor biruind
Pe leul curviei ce-n spasme îi dă rotocoale răcnind.

Lăsându-l acuma pe Iosif, zburăm peste ani vreo cinci sute
Tocmai în palatul lui David. Şi-acolo, tiptil, pe tăcute,
Pândim suveranul ne'nvins de zeci de armate vrăjmaşe,
Cum cade răpus de-o privire, din cele fireşti pătimaşe.
E foarte ciudată-ntâmplarea, căci David, fiind împărat
Nu era un simplu burlac, el avea ţiitoare-n iatac.
Cu-atât e mai mare mirarea, cu cât constatăm că, de fapt,

Aici nu păgâna, ci David e cel ce instigă păcat.
Şi dacă de Iosif se roagă madam Potifar vreme lungă
Şi-ajunge să cadă învinsă tot ea până-n cele din urmă,
ÃŽn cazul lui David se vede că n-a fost nevoie deloc
Din partea Bat-Şebei să-l roage, ci el o doreşte cu foc.
Aici socotesc că e locul, când pot să enunţ răspicat
Un mare principiu de viaţă, în cazul de faţă probat.
E mare Satan şi puternic, nu-i altul ca el pe pământ;
Nu-i forţă s-o ştie de frică, afară de Domnul Cel Sfânt.
Şi Domnul Cel Sfânt sus din ceruri, Acela ce doar porunceşte
Şi totul se schimbă în clipa în care porunca-Şi rosteşte,
Sunt forţele care-şi dispută al inimii omului tron:
Satana prin forţă şi silă; Isus, gentlemen, ca un domn.
Şi iată-le cum operează: Satana oricât e de tare,
Nu poate să mişte un deget în inima omului care
Nu vrea să-i primească momeala. Iar Domnul Cel Sfânt, Dumnezeu,
El poate ce vrea, cu-o excepţie: El nu vrea să vrea-n locul meu.
Reiese de-aici, aşadar, că nu poţi să învinuieşti
Pe nimeni, zicând că ai vrea, dar nu poţi altfel să trăieşti.
Nu poţi să îţi scuzi nici un fel trăirea ta în vreun păcat,
Şi nu poţi nici să te mândreşti, atunci când eşti sfânt şi curat.
Păcatul care te robeşte nu poate nimic fără tine.
Puterea prin care te-apasă din faptul că vrei tu îi vine.

Acum, ascultând încheierea, vrem taina să o dezlegăm,
Căci neapărat trebuieşte o lecţie să învăţăm.
Să afli secretul acesta, nu-ţi trebuie şcoli, seminare,
Ci doar să petreci multă vreme în rugă şi în meditare.
Iosif îşi făcea datoria, atunci când în casă-a intrat,
Aflându-se astfel sub paza de îngeri, din cer apărat.
David nu se-afla-n loc păzit, căci îngerii lui îl păzeau
Pe câmpul de luptă, nu-n pat, când alţii luptau şi mureau.
Dacă ar fi fost el la Raba, putea şi-Afrodita să vină,
El n-ar fi căzut c-ar fi fost protejat de o strajă divină.

Acum vom extrage de-aici şi pentru noi o-nvăţătură:
Atunci când ne-aflăm în vreun loc ce-l ştim apărat de Scriptură,
Să stăm liniştiţi lângă Domnul, că El ne va da biruinţa,
Aşa după cum ne-a lăsat în Biblie făgăduinţa.
Iar alta, apoi, e aceasta: dacă David cel supranumit
După inima lui Dumnezeu şi totuşi s-a prăbuşit,
Ce nădejde putem s-avem noi ca umblând după gustul firesc,
Să mai fim protejaţi de Isus, să avem ajutorul ceresc?
Căci dacă umblarea lui Iosif, plăcută lui Dumnezeu,
L-a păzit chiar şi atunci când femeia îl trăgea după sine mereu,
Umblarea după pofte-a lui David l-a târât într-atâta de jos,
Că văzând de departe-o femeie, a căzut într-un mod ruşinos.

Când Domnul te mână pe-un drum pe care-ntâlneşti paşii Săi,
Nu te va-nvinge Satana cu toţi aliaţii lui răi.
Când însă vreo poftă de-a ta te mână pe-un drum unde nu-s
Deloc urme sfinte de paşi lăsate de Domnul Isus,
Să nu îţi îndrepţi nici o clipă nici gându-n direcţia lui,
Chiar dacă pe drumul acela e chemat Numele Domnului.

Ne-alegem deci cu-nvăţătura: în mersul vieţii de-acum
Să nu ne-ntrebăm dacă-un lucru ce-l facem e rău sau e bun,
Ci grija de căpetenie să fie nu „Ce?", ci „De ce?"
De ce fac un lucru sau altul? îl vrea Domnul, sau că îmi place?
De rămânem acasă ca David, adică-n plăcerile noastre
ÃŽn loc să ne-aflăm împreună, cu Duhul - căpitanul de oaste,
Vom culege aceeaşi ruşine şi durere cu care-a plătit.
Facă Domnul Isus Cel din ceruri ca de azi, după ce-am auzit,
Să-nvăţăm ca în orişice facem, oriunde ne ducem sau stăm,
Să fim în voia deplină a Domnului pe care-L urmăm.