Mîinile Tale, dulce Isuse,
mîinile care din lut ne-au creat,
întinse pe lemn se lăsară străpunse
o, mîinile Tale ce totul au dat!

Gleznele Tale, glezne trudite,
plin de colb şi de spini şi de dor,
pe lemnul ruşinii au fost ţintuite,
ca dreaptă răsplată a dragostei lor...

Fruntea senină ca zările-albastre,
plină de milă adînc s-a plecat,
primind diadema batjocurii noastre
drept cel mai de seamă triumf de-mpărat.

Buzele Tale, pe care statură
vorbele sfinte din cer coborînd,
gustară paharul de fiere şi ură
şi rîuri de sînge lăsară iertînd.

Inima sfîntă, floarea ascunsă,
cerul întreg părăsindu-l, veni,
de-o suliţă rece să fie străpunsă,
adînc vinovată c-atît ne iubi.

Dragostea care din Tatăl purcede,
plînge şi astăzi cu-acelaşi suspin.
Dar oricare suflet aude şi crede,
în dragostea sfîntă se-alină deplin!