"Nepoate,
cică-ntr-o orchestră
(fiind ea cam dezacordată,
cum se întâmplă câteodată...)
în pauză porni taifasul.
— Eu sunt nemulţumit profund,
vorbi întâiul contrabasul.
Dreptate-n lumea asta nu-i!
Poftim: vioara, cât un pui!
Şi ea, în frunte;
eu, la fund!

— Eu, ce să spun?
sări un flaut cu-aroganţă.
Eu, descendent fără-ndoială
din prima sculă muzicală,
sunt pus, aşa, ca de nuanţă...
Se mai aude oare tonul
când sare bubuind trombonul?
— Dar eu? sări şi orga-n toi.
Eu sunt şi flaut, şi oboi,
şi corn, şi trâmbiţă de-aramă,
şi violină, şi cimpoi —
şi totuşi, cum vedeţi şi voi,
m-au pus la zid ca pe-o infamă!

Şi se făcu un tărăboi!
Sări şi talgerul deodată..."
"Bunicule",
vorbi nepotul
"mă tem că... prea e gogonată..."

"Nepoate...
e şi nu-i.
Poveste...
Dar ia încearcă să străbaţi,
să vezi ce-nvăţătură este!"

MORALA?
De, să mă ierţi...
Dar trist e când se dă de veste
că fraţii... uită că sunt fraţi.