Continut
Vazut de 115 ori |
(1 Tesaloniceni 5,22)
Pe orişicine ai fi Ă®ntrebat Ă®n sat, ar fi ştiut să-ţi spună cine-i domnul Stan,
Căci flori frumoase, specii nemaiĂ®ntâlnite găseai la el Ă®n orişicare timp din an.
Era ştiut şi-apreciat de toată lumea ca om deştept, cuminte, priceput.
Era grozav pasionat după noi plante, din cele care Ă®ncă nu s-au mai văzut.
Şi tot umblând, dădu-ntr-o zi de-o floare, de-un geniu parcă supranatural.
Auzi aici! O floare carnivoră! Dar asta este extraordinar!
Plăti-ntr-o grabă tremurândă preţul mare şi Ă®nspre casă se-ndreptă cu pas zorit,
Fără să bănuie că-acel firav plăpând de iarbă Ă®i va grăbi pretimpuriul vieţii lui sfârşit.
Ajunse-acasă. Şi Ă®n sera lui cea mai de seamă, Ă®n locul ce-l mai preţios şi mai păzit,
Punându-şi Ă®n valoare toată măiestria, minune-aceea a lui de floare şi-a sădit.
„Iubitul meu - neliniştita lui soţie Ă®i zise Ă®ntr-o zi plângând cu-amar -
Nu vezi cum iarba asta te robeşte de nu mai ai de absolut nimic pe lume nici habar?"
Dar omul nostru nu mai auzea nicicum, căci floarea care la-nceput mânca
Furnici, ţânţari şi cărăbuşi şi muşte, acuma nici chiar cu găini n-o sătura.
Plângea nevasta lui, plângeau copiii, dar omul surd şi mut căra Ă®ntruna
De-acuma câini şi oi şi-apoi viţei şi chiar şi vaci, le duse plantei carnivore una, câte una.
Era slăbit şi nedormit şi nemâncat. Şi Ă®ntr-o zi urcând Ă®nalta scară
Să Ă®şi hrănească planta care fu un fir plăpând de scai cândva, odinioară,
Privind Ă®n jos cum planta Ă®nghiţea nesăţioasă un picior de vacă mare,
Nefericitul om se prăbuşi şi el, hrănind cu Ă®nsăşi viaţa lui nefasta floare.
Dacă Ă®ncerc cumva să-ţi spun acuma că domnul Stan e poza dumitale,
Mă tem că ai să faci atac de cord, fiind jignit de o atare-asemănare.
Dar până să te-nfurii, stai o clipă şi-ascultă-mă, te rog, cu luare-aminte:
Este Isus, Ă®n taina vieţii tale, pe locu-ntâi, de tot şi de-orice mai-nainte?
Gândeşte-te adânc şi serios, creştine, căci planta asta foarte inocentă la-nceput,
Nu este-n viaţa ta de credincios decât aceea ce te-a făcut din dragostea Ă®ntâi să fii căzut.
Nu trebuie să crezi neapărat acuma că e vreun lucru rău sau tare păcătos,
Căci tocmai asta-i culmea Ă®nşelării: eşti dus la rău prin ce e aparent nevinovat şi chiar frumos.
N-am văzut noi pe dl. Stan din poezie? Făcea păcat iubind o plantă rară?
Desigur nu. Dar Ă®n momentu-n care iubirea asta face pe toate celelalte să dispară,
Atunci să ştii, oricât de inocentă-i floarea, devine pentru ţine-o blestemată poartă,
Care-ţi deschide cărarea spre pieire şi Ă®nspre-o veşnică, nefericită soartă.
Deci poate fi un obicei sau căutare, ce n-are-n el nimica păcătos, nimica rău;
Sau pasiune pentru vreo plăcere mică, sau banul cheltuit pentru vreun gust al tău;
Sau poate-un timp, pe care-n loc a ţi-l petrece Ă®n a-L cunoaşte pe Isus prin Duhul Sfânt,
Ţi-l iroseşti cu buletin de ştiri, cu peisaje şi alte cele care ţin de-un blestemat pământ.
Orişice lucru, obiect, plăceri sau sentimente care te stăpânesc mai mult decât Isus;
Orişice practici care nu-L slăvesc pe Domnul, să nu te-nşeli: acelea nu-s de sus.
Şi-orişicât de multă-ndreptăţire ţi-ai aduce, oricât de mult ai vrea să demonstrezi că nu-i păcat
Iubind ce este-n lume, Domnu-ţi zice: „Suflete preacurvar şi necurat!"
Acuma-n Ă®ncheiere, ţine minte: o floare! Ce poate fi mai nepătat?
Ce rău făcut-a bietul dl. Stan - săracul -, iubind firavul firicel imaculat?
Ce a iubit Ă®nsă mai mult, până la urmă, aceea a fost ce viaţa i-a-nghiţit.
Tu ce iubeşti mai mult ca orişice Ă®n viată? Să ştii: de-aceea fi-vei şi tu mistuit! |
