Continut
Vazut de 106 ori |
(Ioan 3,16)
Minunată-i şi adâncă, Doamne, Sfânta Ta Scriptură!
Cât de plină e de taine şi de sfântă-nvăţătură!
Cât de minunat e Duhul pe care ni L-ai trimes
Să descuie-a' ei mistere, să ne dea nouă acces
La comoara cea ascunsă, la Domnul Isus Hristos,
Ca s-o facă pentru oameni de efect şi de folos.
Cât de plin e fundul mării şi-al oceanelor de ape,
Aşa ne-nconjori Tu, Doamne, cu Isus prin Sfânta Carte.
Dar ce trist, să vezi mulţime printre noi atât de seci,
Ca şi piatra care seacă-i de-o ţii-n apă pentru veci.
Mai deunăzi-ntr-o seară, cugetam cu-amărăciune
La atâta bogăţie, Ă®nsă-n mine, goliciune.
Se-ntâmplă cumva atuncea să-mi răsune-n minte tare
Un verset pe care-i ştie tot creştinu-n lumea mare.
E versetul care spune despre Dumnezeu din cer,
C-a iubit cu-atât-ardoare bieţii oameni care pier,
„Că a dat...", suna Ă®n mintea-mi, tot mai clar şi răspicat.
Iar eu repetam mecanic: „Dumnezeu iubind a dat".
Şi pentru că mai-nainte cugetam chiar la Scriptură
ĂŽntristat că eu dintrânsa am puţină-nvăţătură,
M-am rugat zicând: „O, Tată, ce vrei Tu cu-alte cuvinte
Să mă-nveţi prin versul care mi l-ai pus acu-nainte?"
Şi-ncepui să văd mai bine că acest cuvânt „a dat",
Nu-i cuvânt de umplutură, ci-i o faptă, e un act.
El nu ne-a spus două vorbe, doar duminică şi joi,
Şi-apoi rămânând Ă®n slavă, să nu-l mai pese de noi;
N-a rămas acolo-n slavă de-unde deschizând un geam
Să ne cânte o cântare, să recite câte-un psalm;
Nici să facă declaraţii, cântând „O, ce vă iubesc!",
Nici să dea câte-un spectacol, sau concert după concert,
Ca apoi să-nchidă cerul şi trăind Ă®ntr-ale Sale,
Să mai vină să ne vadă duminica viitoare.
Nu! El n-a spus vorbe goale, ci a săvârşit un act:
S-a lipsit pe El de Isus, care nouă ni L-a dat.
Şi când ni L-a dat pe Isus, nu ne-a dat ceva spoire,
Doar să ne orbească ochii cu niscaiva poleire,
Ci ne-a dat tot ce-avea-n ceruri mai frumos şi mai plăcut,
Singura desăvârşire care L-a satisfăcut.
N-a vorbit, ci a făcut; n-a promis, ci-n fapt a DAT
Tot ce-avea mai scump şi drag, nu ceva de lepădat.
Nici Isus nu vorbea-n vânt, ci-a purces direct la fapt,
Căci mocnea Ă®n suflet dorul, dor de oameni, apăsat.
N-a rămas pe mai departe Ă®n palatul de cleştar,
Ca de-acolo să-mi trimită vorbe şi cântări de har,
Ci ca miel tăcut Ă®n strungă, sub strivirea de iubire,
El a DAT, S-a dat pe Sine, nu-n cuvânt, ci în jertfire.
Şi nu se opreşte-aicea tot ce Dumnezeu a dat,
Căci chiar Tatăl sus pe cruce loc Ă®n Fiul a luat.
Ba nici asta nu-i chiar totul, căci după-nălţare-apoi,
Ca să nu ne lase singuri, a trimis din cer la noi
Duhul Sfânt să ne păzească de cădere şi păcat;
Deci a treia oară spunem: „Dumnezeu din cer a DAT!"
O, adâncul bogăţiei, nesfârşit izvor de dar,
Cum Te dăruieşti şi astăzi tot mai nou, mai plin de har!
Eu-s făcut din dăruire: prin şi pentru m-ai format.
Azi trăiesc spre dăruirea Celui care mi S-a dat.
Tot aluatul vieţii mele şi Ă®ntreaga-mi Ă®ntocmire
E-ntru totul concepută din plămada „Dăruire".
De aceea vreau de astăzi ca din noua Ta plămadă
Să mă dărui şi eu Ţie, ca oamenii să-nţeleagă
Că iubirea Ta cea mare, prin care Te-ai dăruit,
E fapt dovedit prin mine, nu e basm meşteşugit.
Da, doresc la fel ca Tine să mă dăruiesc şi eu
ĂŽntr-un chip cu totul vrednic de fiu al lui Dumnezeu.
Nu vreau să mai spun la alţii de virtutea „dăruire",
Câtă vreme ţin Ă®n viaţă la tot ce Ă®mi place mie.
Dar nici Ţie chiar, o, Doamne, de-astăzi nu mă mai grăbesc
Să Ă®ţi cânt plângând cu lacrimi, că Isuse Te iubesc,
Iar apoi ştergându-mi faţa, mulţumit că am plâns bine,
Să-Ţi zic: „Doamne, Te mai văd săptămâna care vine".
Căci Tu, ca să mă răscumperi, ca să fiu cu Tine-n rai,
Trebui ca Ă®nsăţi viaţa Ta pe cruce să o dai.
Crucea-i locul de-ntâlnire; moartea-i calea de unire,
ĂŽnsă nu doar vorbe moarte, ci trăire prin jertfire,
Căci versetul din Scriptură scrie: „Dumnezeu a DAT
ĂŽnsuşi Fiul Său pe cruce", nu vorbit, nici predicat.
Vreau şi eu de-acum-nainte ca murind faţă de mine,
Să trăiesc Ă®n Ă®ntregime, Doamne, numai pentru Tine! |
