Continut
Vazut de 107 ori |
(După câteva gânduri de T. C. Upham)
Să nu aştepţi să vezi putere sfântă Ă®n viaţa-n care „eu" şi „mine" mai trăiesc,
Unde-i iubire numai pentru sine, dar ca să sufere sau ca să moară se feresc.
Aşa după cum nu aştepţi să vezi rodire de la un grâu ce nu l-ai semănat,
Să nu aştepţi nici roadă vieţii de sfinţire, unde viaţa veche nu ai Ă®ngropat.
Zoreşte deci şi dă-o-n grabă morţii, prin pironirea eului pe cruce
Şi vei găsi comori nebănuite, numai atunci când tu le-ai socotit pierdute.
Căci viaţa-n care eul şi firea lui cea veche n-au fost Ă®njunghiate şi puse Ă®n mormânt,
Sămânţa Ă®nvierii nu va avea de unde să Ă®ncolţească, dacă nu-i mortul Ă®n pământ.
Să ştii: orice durere şi-amaruri Ă®nghiţite nu sunt decât putoarea fiinţei tale vechi,
E mortu-mbălsămat ce-l strângi cu drag la piept, Ă®n loc să-l laşi acolo, Ă®n groapa lui de veci.
Căci firea ta cea veche şi eul tău cel vechi sunt cuiul lui Pepelea, pe care vechiul şarpe,
Când ţi-e mai dragă lumea, atunci el Ă®şi atârnă produsul lui ce-mparte miros şi iz de moarte.
Şi vrei să ştii concret ce-i „eu" şi „fire veche"? E timpul tău cel liber pe care-i cheltuieşti
Cu lucruri nelegate de cer şi de Isus; sunt banii tăi ce-i dai pentru plăceri lumeşti.
Şi este de asemeni şi ceea ce nu faci pentru nevoia celor din juru-ţi şi din lume,
E tot ce faci sau nu faci, pe care Dumnezeu ştii bine că n-ar pune Ă®nsemn cu sfântu-I Nume.
Să nu uiţi deci că vine Ă®n inocente haine, ba chiar Ă®ţi va apare că e binevenit.
Dar Ă®ntrebarea nu e cum este-n aparenţă, ci: care-i obârşia? De unde a sosit?
Iată deci cheia vieţii şi-a fericirii tale: viaţa nouă creşte din moartea celeilalte.
Grăbeşte deci de-ngraşă pământul vieţii noi, dând voia ta cea dârză, mereu, mereu la moarte. |
