Continut
Vazut de 121 ori |
(2 Cronici 7,12-14)
Şi eu vreau ca ţara-ntreagă să se-ntoarcă la Hristos,
Şi eu vreau ca preşedinte să fie un credincios.
Nu-i asta la urma urmei dorinţa lui Dumnezeu,
Ca tot omul să-L primească drept Mântuitorul său?
Da, aşa-i, dar când e vorba despre scopul nostru care
Urmărim când vrem s-aducem ţara pe sfânta cărare,
Ne-mpărţim Ă®n două cete: cei care sincer doresc
Pocăinţa ţării-n sine şi-un alt scop nu urmăresc;
Iar ceilalţi prin pocăinţa ţării urmăresc de fapt
Doar o viaţă mai comodă, Ă®ntr-o lume de păcat.
Când vezi un creştin politic plin de zel minune mare
Să-şi Ă®mpingă toată ţara pe-a sfinţeniei cărare,
Dă-i Scriptura s-o deschidă la a doua Cronici şapte,
La versetul treisprezece şi de-acolo mai departe.
ĂŽn a doua Cronici şapte, Ă®n versetul amintit,
Domnul spune cât se poate şi de clar şi lămurit:
„Când poporul Meu se roagă - zice Dumnezeu Preasfântul;
Când poporul Meu Mă caută - spune-aici iarăşi Cuvântul;
Când poporul Meu se-ntoarce de la căile lui rele,
Atunci Eu, Domnul din ceruri, Eu prin harurile Mele
Am să-ntorc ţara la Mine; dar nu ca să puteţi voi
Să vă lăfăiţi Ă®n bine Ă®ntr-o lume de nevoi".
După ce-a Ă®nchis Scriptura, ai să-1 vezi că nu-i convine
Când e vorba să Ă®nceapă pocăinţa-ntâi cu sine.
Ceata doua sunt cei care nu se joacă cu Scriptura,
Nu-i schimonosesc Cuvântul, ca să-i schimbe-nvăţătura.
Sunt cei ce urăsc favorul lumii care-a prigonit
Şi L-a răstignit pe cruce pe Stăpânul lor iubit.
ĂŽn iubirea lor curată pentru Domnul lor Hristos,
Scârbesc lumea trecătoare, dar iubesc pe păcătos.
Şi-n iubirea lor curată, văd prostească nebunie
Să-i ceri lumii să accepte a cerului armonie.
Iartă-ne, o, Doamne sfinte, mişeleasca viclenie
De a osândi Ă®n alţii propria noastră murdărie!
Căci noi necitind acasă la copii Sfântul Cuvânt,
Cerem la păgâni să-1 bage Ă®n scoli şi-n Ă®nvăţământ.
Şi pentru că de asemeni n-avem timp de rugăciune,
O cerem ca o programă Ă®n Ă®nvăţământ Ă®n Iume.
Iar de când Laodicea L-a-mpins pe Hristos de-o parte,
Vrea prin televiziune să-I facă publicitate.
Doamne, la-nceput creştinii se-adunau pe sub pământ,
Dar ce har şi ce putere răspândea al Tău Cuvânt!
Evanghelia atuncea era aspru prigonită,
Dar a fost ca niciodată mai sfânt şi mai drept trăită!
Se-nmulţeau atunci creştinii cu mare repeziciune,
Fără rugăciune-n şcoală, fără şcoli creştine-n lume.
Nu puteau nici să rostească numele Isus Hristos,
Dar trăiau din plin ca Dânsul printre oameni aici jos.
Nu vorbeau pe stadioane, dar trăindu-şi pocăinţa
Şi pecetluind cu sânge acest scump cuvânt „credinţa",
Ca bureţii după ploaie se-nmulţeau ducând Cuvântul
Pân' la marginile Terrei, căci lucra Domnul Preasfântul.
Care Ă®nsă-a fost secretul ce-i făcea să se-nmulţească,
De-au ajuns Ă®ntreg imperiul Romei să Ă®l Ă®mpânzească?
Iată-l: e doi Cronici şapte! Ei pe când se adunau,
Nu cu pocăinţa lumii, ci cu-a lor Ă®şi Ă®ncepeau
Misiunea jos Ă®n lume, cum Isus i-a Ă®nvăţat
Chiar Ă®n ziua cea din urmă, când la cer S-a Ă®nălţat.
El le-a zis atunci să-nceapă din Ierusalim Ă®ntâi,
Apoi să meargă-n Iudea - zona-nvecinată lui,
ĂŽn Samaria, şi de-acolo - tot o zonă-nvecinată,
S-ajungă cât mai departe, să-mpânzească lumea toată.
Noi începem tocmai invers, dinspre lume înapoi,
Şi vrem, pocăind pe alţii, să o ducem bine noi.
Cine-o ia Ă®nsă-nainte de Hristos şi de Scriptura,
Dovedeşte că nu-L are, căci Ă®i calcă-nvăţătura.
Doamne, vrem şi noi acuma, să ne-ntoarcem Ă®napoi
Şi să-ncepem chiar de astăzi pocăinţa-ntâi cu noi,
Trăind morţi faţă de sine şi de poftele păgâne,
Ca s-aprindem pentru Tine, Doamne scump, întreaga lume! Amin! |
