Să stai pe stînca mîntuirii,
Senin, voios şi neclintit,
Chiar cînd stihiile naturii,
Pornite din hotarul firii,
Dezlănţuitu-s-ar cumplit.

Să stai sub adăpost de sînge,
Statornic, bine-ncredinţat.
Cînd cugetul rănit se frînge,
Şi inima de-amar îţi plînge,
Tu scapi prin Cel crucificat.

Să stai la umbra celui veşnic,
Odihna Lui să-ţi fie scut,
De sînt văpăi, de-i întuneric,
Prădat de-ai fi de cel puternic,
Să nu te uiţi la ce-ai pierdut.

Să stai la post în vremuri grele,
Nu dînd la bir cu cei ce fug,
Ci mută-ţi cuibul între stele
Lumină dînd şi tu ca ele,
Tu ai viaţă din belşug.

Să stai în strînsă legătură
Ca mădular în trupul lui,
Şi-n dragoste fără măsură,
Cu-a duhului sfînt armătură
Ca fiu al cerului.

Chiar dacă tremuri în furtună
De val, de vînt vijelios,
Deasupra ta stă-ntinsă-o mîna
De cui străpunsă, dar stăpînă
E mîna tare-a lui Hristos.