Ce-aş fi făcut în vremuri de nevoi,
De n-ai fi fost la cîrma vieţii mele,
Cînd năvăli-au valuri mari, puhoi,
Credinţa să mi-o sfarme, să mi-o spele ?

M-ar fi-necat atîtea ape mari,
Şi-ar fi trecut pîraie peste mine,
Da-n negrele talazuri Tu apari,
Şi mai departe merg ferit cu Tine.

Ce-aş fi făcut în lumea asta rea,
De n-ar fi fost încrederea în Tine,
De n-ar fi fost Cuvîntul Tău să-mi dea
Nadejde şi durerea să-mi aline?

Cînd împotriva-mi oamenii s-au strîns
Şi ura lor era ca să mă-nghită,
Mînia lor - atunci cînd s-a aprins -
Izbînda Ta a fost desăvîrşită.

Atît de plin de rani, ce-aş fi făcut,
De n-ai fi fost, Isus, Samaritene,
Să mă ridici cînd nimenea n-a vrut,
Şi să-mi alini Tu lacrimile-n gene.

Ce-aş putea face singur pe pămînt,
Un călător pribeag şi fără ţintă,
De n-aş fi auzit al Tău cuvînt,
De cer cum spune, si de Ţara sfîntă?

Dar simt mereu cum mă călăuzeşti,
Şi ajutor îmi dai pe-a vieţii cale.
Şi fiindc-atît de mult Tu mă iubeşti,
Eu vreau să stau sub scutul mîinii Tale.