Continut
Vazut de 110 ori |
Pământule, pământ neobosit de mii de ani de când alergi,
Fără să ştii de Ă®mpăraţi, fără să
ştii de regi,
Te vând, te cumpără pe aurul pe cari tot tu l-ai dat,
De milioane de comori, ei nici astăzi nu s-au săturat.
Pământule, pământ care-i făcut omul din tine,
şi l-ai hrănit cu bunătăţi, dar nu l-ai săturat de bine;
I-ai dat comori, i-ai dat tezaur, şi tot ce a dorit i-ai dat,
I-ai dat şi ranguri şi mărire, i-ai dat cunună de-mpărat.
şi omul cere, cere-ntruna, cere grădinile din rai,
Te sapă-n adâncuri şi caută, poate mai ai ceva să-i dai;
Pentru metalul tău, zis aur, se bat tineri nesăbuiţi,
Pentru noroiul tău se moare Ă®ntre răzvrătiţi.
şi câte certuri şi omoruri, se fac şi azi sub cerul sfânt,
Se distrug vieţi, se sting Ă®n urmă, mii de oameni pe pământ;
Ă®n tine se găseşte apa dulce de izvoare,
Tu dai culoarea şi parfumul, la orice floare de sub soare.
La orice fruct Ă®i dai dulceaţa potrivită,
Tu dai medicamentul lumii din buruiana otrăvită,
şi-n tine se găseşte marea,
şi inima de om mâhnită.
Tu faci ca să-nflorească-n om, iubire adâncă şi dreptate,
Tu aduci ura ne-mpăcată, şi-o duci dincolo de moarte,
Tu rătăceşti de mii de ani, alergi Ă®n jurul soarelui de foc,
şi rătăcit pe tine omul, vrea să te oprească-n loc.
şi de-ar putea savanţii lumii, şi n-ar şti de Dumnezeu,
Te-ar descompune ca să vadă, mai ai ceva Ă®n sânul tău?
Să vadă omul care-n el, nu vrea să vadă niciodată,
Dacă e aur ce stă-n suflet, sau ură ce se cheamă fier.
Să vadă Ă®mpăraţii lumii, unde-i ascuns metalul greu,
Din care vrea să facă scară să urce sus la Dumnezeu.
Sau dacă nu cumva Ă®n tine, se află frânghia morală,
Ca să ridice omenirea, din ura ce se cheamă boală.
şi de-ai putea pământ tăcut, ca să-mi vorbeşti
măcar odată,
Te-aşi Ă®ntreba de unde ai, comoara aceasta nesecată,
şi câte bogăţii i-aduce acest pământ Ă®n care,
Atunci când între patru scânduri, în tine-i iei, când moare.
şi-acum pământule te-ntreb, şi bun răspuns să-mi dai,
Când datu-ţi-a comoara aceasta, şi cât timp o mai ai.
Pământule moşneag bătrân şi străbunicul lumii-
ntregi,
Câte-ai legat de mii de ani, şi câte ai ca să dezlegi�.
Dar vai pământ cum vei putea să fii şi tu ateu,
Atunci când sufletul doreşte să zbori sus la Dumnezeu.
Vei mai putea acelui suflet, cununa veşnică să-i dai,
Vei fi tu Ă®ngerul de aur, ca să conduci pe om Ă®n rai.
O lut murdar cu bogăţia-ţi, acestei lumi ce e visarea,
Ă®n faţa celui Dumnezeu, ce-ţi dă viaţă şi-
ţi dă soare,
Ă®n faţa-acelei veşnicii şi-a cerului Ă®ndepărtat,
Ă®n largul spaţiu fără margini, eşti un grăunte
neînsemnat.
Pământule, pământule, acestui om Ă®i dai de veacuri,
Tot ce Ă®ţi cere, dar niciodată n-ai putut să-l saturi de avere;
şi astfel omul tot Ă®ţi cere ce nici nu aşi putea să scriu,
Dar niciodată nu-ţi va cere, pământ de groapă şi
sicriu. |
