Darurile Lui

Când a fǎcut El lumea,
Ca omul sǎ-nţeleagǎ,
I-a dat înţelepciunea,
Din daruri, sǎ-şi aleagǎ,

Cǎ asta I-a fost vrerea:
Sǎ ştim ce-i fericirea,
Ne-a dat la toţi durerea,
Regretul şi mâhnirea,

Iar lângǎ-nţelepciune,
A pus şi ignoranţa,
Pentru dreptate-n lume,
Ne-a oferit, balanţa,

Sǎ ştim ce-i modestie,
Zgârcit a aruncat,
Sǎmânţǎ de trufie,
Ce o numi, pǎcat,

Sǎ ştim ce-i întuneric,
El a fǎcut luminǎ,
Şi ce este feeric,
A pus sub clar de Lunǎ,

Şi lângǎ bogǎţia,
Ce-a dat-o tuturor,
A pus şi sǎrǎcia,
Ce creşte cu mult spor,

La pacea ce ne-a dat,
Ca sǎ o preţuim,
Rǎzboaie a creeat,
Cu sânge s-o plǎtim,

Sub cupa rǎzbunǎrii,
Cu urǎ şi otravǎ,
A pus floarea iertǎrii,
Plǎpândǎ şi firavǎ,

La deznădejdea rece,
Ce cată să-nfioare,
Torent de foc să-nece:
Speranţă şi visare.

......................

A morţii mângâiere
Şi-a vieţii continuare,
Ne-a dat o înviere,
Şi-apoi...o înălţare!

Amin.

Valeriu Cercel