(Efeseni 6:13)

Ori de cate ori vorbesc despre diavol incerc sa subliniez ideea ca acesta este finit, ca este o fiinta limitata. El nu este echivalentul spiritual al lui Dumnezeu. Nu este omnipotent, ca Dumnezeu. Nu este omniprezent, ca Dumnezeu. Nu este omniscient, ca Dumnezeu. Diavolul nu poate sa faca orice. El poate sa faca numai ceea ce-i permite Dumnezeu. Diavolul nu se afla in toate locurile, asa cum se afla Dumnezeu. El poate ispiti o singura persoana intr-un anume loc sau timp. Diavolul nu cunoaste toate lucrurile. Mai presus de toate, el nu cunoaste viitorul - desi poate, in mod sigur, sa faca previziuni intuitive cu privire la viitor. Insa a spune ca diavolul este finit si are limite - a spune ca nu este omnipotent, omniprezent si omniscient - nu inseamna ca el nu este periculos. Deoarece, desi nu este omnipotent, omniprezent sau omniscient, el este cu toate acestea foarte puternic, foarte ticalos si foarte siret. Acest lucru inseamna ca atunci cand ne gandim la diavol noi trebuie sa fim tot timpul in garda in fata lui. Trebuie sa tinem cont ca este un dusman redutabil si, daca trebuie sa ne impotrivim puterii lui, trebuie sa facem lucrul acesta numai prin puterea lui Dumnezeu. Despre asta vorbeste Pavel in Efeseni 6. El ne avertizeaza impotriva diavolului. Ne spune ca, daca vrem sa-l biruim, nu putem face acest lucru decat prin puterea lui Dumnezeu. Numai puterea lui Dumnezeu i se poate impotrivi diavolului, iar aceasta putere ne este pusa la dispozitie, fiind tocmai lucrul de care avem nevoie.

De cate ori ma gandesc la razboiul spiritual si la puterea lui Dumnezeu care este de partea crestinului, inevitabil ma duce gandul la minunata relatare despre Elisei, cand acesta se afla la Dotan. Era vremea cand Siria si regatul de nord al lui Israel se aflau in conflict armat. Siria era mai puternica decat Israel, iar sub domnia infamului rege Ben-Hadad foarte usor l-ar fi putut invinge pe Israel daca Dumnezeu nu ar fi intervenit in apararea regelui Israelului si a armatei sale. Cand Ben-Hadad, regele Siriei, ii intindea o cursa regelui lui Israel, Dumnezeu ii descoperea aceasta cursa lui Elisei, care il atentiona pe rege. Regele isi ducea armata pe un alt drum, astfel ca Israel scapa. Normal ca Ben-Hadad a considerat ca printre ofiterii lui superiori exista un tradator. Astfel ca i-a adunat pe toti ofiterii sai, cerandu-le socoteala despre ce se intampla, spunand ca printre ei se afla un tradator. Acestia au negat, spunandu-i ca vinovat este un profet care traieste in Israel, cu numele de Elisei. Acest profet ii este atat de apropiat lui Dumnezeu, incat Dumnezeu ii descopera tot ceea ce spune regele, chiar si lucrurile cele mai intime pe care le spune in dormitorul lui. Ben-Hadad n-a vrut ca vestea aceasta sa se raspandeasca, dandu-si seama ca daca vrea sa aiba vreun succes impotriva lui Israel va trebui sa-l captureze pe Elisei. Astfel ca dupa ce a incheiat intalnirea cu ofiterii sai si-a mobilizat trupele. Au marsaluit pe timp de noapte si au inconjurat cetatea Dotan, in care se afla atunci Elisei. Ni se spune in relatare ca dimineata devreme, cand slujitorul lui Elisei s-a trezit si a vrut sa iasa din cetate, a vazut toata ostirea aceea mare inconjurand cetatea. Nu ni se spun prea multe despre acest slujitor. As presupune insa ca era tanar. Mi-l pot chiar imagina trezindu-se devreme pentru a iesi din cetate, probabil inca somnoros, frecandu-se la ochi. Slujba sa era, probabil, aceea de a iesi din cetate pentru a aduce apa de la fantana. Imi imaginez ca, probabil, nici nu a vazut la inceput armata siriana, deoarece, in mod sigur, acestia nu faceau zgomot. Il vad parca scotand apa din fantana, stropindu-se cu ea pe fata, ridicandu-si privirea si observand, spre surprinderea lui, armata siriana. Ni se spune ca s-a inspaimantat, s-a intors si a luat-o la fuga in cetate, spunandu-i lui Elisei ca sunt inconjurati de soldati: "Stapane", i-a spus tanarul, "ce ne facem?" Elisei n-a fost deloc tulburat. In schimb, a facut ceea ce in mod sigur este una din cele mai marete marturisiri de credinta din toata Biblia. Elisei a spus: "Nu te teme, caci mai multi sunt cei cu noi decat cei cu ei." Apoi s-a rugat iar ochii tanarului s-au deschis. Ni se spune ca a vazut muntele plin de cai si care de foc in jurul lui Elisei.

Este o formulare foarte interesanta. O formulare care ia in considerare, nu numai fortele care sunt angajate in conflict la nivel uman, unde sunt vizibile, ci si fortele lumii spirituale, care sunt invizibile. In afirmatia "mai multi sunt cei cu noi decat cei cu ei", "ei" face referire la ostirea siriana iar in contextul descoperirii tanarului, "cei cu ei" trebuie sa faca referire la fortele spirituale ale raului despre care vorbeste Pavel in Efeseni 6, forte care se aflau in spate si care, intr-un anumit sens, imputerniceau ostirea siriana. Aceasta era una din partile ecuatiei. De cealalta parte, la nivelul uman, vizibil, se aflau doi oameni, Elisei si slujitorul sau, tanarul. Privind la acestea din perspectiva umana, spui: "O, Doamne, balanta fortei cantareste extrem de puternic in favoarea sirienilor." Insa a spune asa ceva inseamna a nu tine cont de fortele spirituale care sunt de partea poporului lui Dumnezeu. Iar cand Elisei a spus: "mai multi sunt cei cu noi decat cei cu ei", la aceste forte s-a gandit. Iar cand s-a rugat ca sa i se deschida ochii tanarului, acesta a vazut toate acele forte spirituale care erau de partea lor. Dupa ce au fost observate aceste forte spirituale, balanta a cantarit teribil de partea lui Elisei si a tanarului sau slujitor.

Ideea este urmatoarea. Atunci cand ne uitam la puterile lumii, cand ne uitam la toate puterile pe care le putem vedea, toate puterile politice, toate puterile mass-mediei, la toate acele lucruri care fac din lumea noastra un loc lipsit de evlavie, acele lucruri care continuu incearca sa-i atraga pe oameni pe calea materialismului si a iubirii de sine, ne intrebam: "Cum vom putea sa ne impotrivim acestor lucruri? Nu putem sa ne impotrivim nici ca biserica unita, cu atat mai putin ca indivizi. Puterile diavolului sunt coplesitoare." Insa, vedeti, in timp ce acest lucru este adevarat la nivel uman, nu este la fel de adevarat la nivel spiritual. Iar puterea lui Dumnezeu este cu adevarat la dispozitia celor care Il urmeaza.

Observati de cate ori apostolul Pavel vorbeste despre Domnul in acest pasaj. Chiar la inceput, in versetul 10, cand introduce subiectul: "Incolo, fratii mei, intariti-va in Domnul si in puterea tariei Lui." Acelasi lucru il face si atunci cand vorbeste despre armura, in urmatorul verset: "Imbracati-va cu toata armatura lui Dumnezeu, ca sa puteti tine piept uneltirilor diavolului." Iar in versetul 13: "Luati toata armatura lui Dumnezeu, ca sa va puteti impotrivi in ziua cea rea si sa ramaneti in picioare dupa ce veti fi biruit totul." Termenul "Domnul" este foarte important. Cunoasteti, sunt sigur, ca acest termen, "Domnul", are mai multe sensuri. Uneori este folosit numai intre oameni, ca un cuvant care arata respect fata de o persoana ce se afla intr-o pozitie superioara. Acesta este modul in care slujitorul lui Elisei i s-a adresat acestuia atunci cand s-a intors in graba in cetate, spunand: "Ah, domnul meu, cum vom face?" De obicei, in sensul acesta scriem "domnul" fara majuscula. Acelasi cuvant, dupa cum sunt sigur ca stiti, este folosit in mod specific in traducerea greaca a Vechiului Testament ca echivalent al numelui ebraic pentru Dumnezeu, care este Iehova, sau Iahve. Ori de cate ori apare in Vechiul Testament numele Iehova sau Iahve, traducerea greaca a Vechiul Testament il scrie specific, ca "Domnul". Astfel, pentru cititorul grec, cuvantul "Domnul" implica, in general, tot ceea ce pentru cititorul evreu implica acel nume maret din Vechiul Testament, Iahve sau Iehova.

Acesta este numele sub care Dumnezeu i s-a descoperit lui Moise in rugul aprins. Moise a spus: "Bine, ma trimiti inapoi in Egipt pentru a zice: «Lasa-Mi poporul sa plece» insa atunci cand poporul ma va intreba: «Cine este Acela care te-a trimis si cine este Acela care spune: "Lasa-Mi poporul sa plece"», ce sa le spun? Care este numele Tau? Dumnezeu a folosit acel grandios nume pe care l-a interpretat ca "Eu Sunt Cel Ce Sunt. Eu sunt Cel Ce exist prin Mine si Care-Mi sunt Mie Insumi suficient, din vesnicie. Cel Care nu depind de nimeni si de care depinde tot ceea ce exista."
Merita sa ne uitam la aceasta idee ceva mai in detaliu. "Eu Sunt Cel Ce Sunt". Acest lucru inseamna, in primul rand, ca Dumnezeu exista prin Sine. El nu depinde de nimeni altcineva. Nimic nu L-a adus pe Dumnezeu in existenta. Toate celelalte lucruri care exista au o cauza. Cand ne gandim la noi insine, ne aflam pe lume datorita parintilor nostri. Iar parintii nostri se afla pe lume datorita parintilor lor. Si asa mai departe. Iar ceea ce este valabil in ce-i priveste pe oameni, in termenii familiei, este valabil si pentru toate celelalte lucruri pe care le vedem. Tot ce vedem, tot ce cunoastem, tot ceea ce gandim are o cauza, un antecedent. Dumnezeu nu are antecedente. Astfel, atunci cand apostolul spune: "Intariti-va in Domnul", el spune sa ne intarim in acea unica Persoana, in Acela care exista independent de orice altceva. Recunoaste ca numai intr-un asemenea Dumnezeu poti gasi puterea de care ai nevoie.
Cand incepi sa gandesti in felul acesta, primesti o noua perspectiva asupra razboiului spiritual, intelegand ca pana si diavolul depinde de Dumnezeu. Satan nu ar exista daca Dumnezeu nu i-ar permite sa existe. Acest fapt ridica unele intrebari pentru noi. Ne putem intreba, de exemplu, de ce Dumnezeu permite existenta lui. Insa vom recunoaste imediat ca si noi suntem pacatosi si, in cazul acesta, ne putem intreba de ce permite Dumnezeu sa existam. Se poate sa nu avem raspunsuri la toate aceste intrebari insa a realiza faptul ca Dumnezeu tine totul sub control ne ofera o cu totul alta perspectiva asupra lucrurilor. Acesta este Iehova; acesta este Domnul despre care vorbeste Pavel.

Acest nume, Iehova, inseamna nu numai ca Dumnezeu exista prin El Insusi, ci si ca El Isi este suficient Lui Insusi. Primul aspect arata ca El nu are origini; El nu depinde de nimic. Al doilea aspect arata ca Dumnezeu nu are nevoi. Nimeni nu poate implini vreo nevoie a Lui. Este placerea lui Dumnezeu sa ne foloseasca. Una dintre cele mai extraordinare expresii din Biblie este "impreuna lucratori", prin care ni se spune ca, in calitate de crestini, devenim impreuna lucratori cu Dumnezeu si cu Isus Hristos (vezi 1 Cor. 3:9, n.trad.). Este uluitor ca Dumnezeu se poate cobori atat de mult incat sa foloseasca oameni ca noi pentru a lucra impreuna cu El si prin noi. Acest lucru este uimitor. Insa in ceea ce priveste natura lui Dumnezeu, El nu are nevoie absolut de nimic. El nu are nevoie de ajutoare. El nu are nevoie de nimeni care sa-L apere. El nu are nevoie de nimeni care sa-I apere adevarul. Dumnezeu nu are nevoi. Acesta este Dumnezeu pe care Il veneram, un Dumnezeu care are puterea absoluta.

Atunci cand ma gandesc la acest atribut al lui Dumnezeu, la puterea Lui, imi vine adesea in minte acel interesant joc de cuvinte pe care il gasim in primul capitol din cartea Iona. Iona a fost profetul care a incercat sa fuga de Dumnezeu. Ni se spune la inceputul naratiunii - de fapt, in versetul cinci - ca in timp ce incerca sa fuga de Dumnezeu iar Dumnezeu a trimis acea grozava furtuna asupra corabiei cu care incerca sa ajunga la Tars, marinarii care incercau sa stapaneasca nava au fost cuprinsi de spaima in fata furtunii. Acest lucru este de inteles. Furia furtunii era atat de grozava incat au crezut ca se vor scufunda. Iar daca se vor scufunda isi vor pierde vietile. Bineinteles ca le era frica. Nu incape nici o indoiala. Povestea continua si numai cu cateva versete mai departe, in versetul 10 al aceluiasi capitol, imediat ce Iona fusese luat la bordul corabiei si depusese marturia ca "Sunt evreu si ma tem de Iehova [Domnul], Dumnezeul cerului si al pamantului", citim ca "atunci marinarii s-au temut foarte tare" sau "s-au inspaimantat", asa cum traduc unele versiuni moderne. Este interesant nu-i asa? De ce, mai intai, cand ni se spune ca erau in pericol sa-si piarda vietile din pricina furtunii, ni se spune ca le era teama, iar apoi, dupa ce Iona isi depune marturia, citim ca "marinarii s-au temut foarte tare" sau au fost cuprinsi de teama, ori s-au inspaimantat. Care este diferenta?
Raspunsul este acela ca marinarii cunosteau, fara nici o indoiala, ceva despre Dumnezeul lui Iona. Fiind marinari, probabil ca au calatorit prin intreaga Mediterana. Acostand din port in port auzeau probabil prin porturi toate vestile care circulau pe-acolo. Au auzit probabil ce a facut acest Dumnezeu al evreilor, Iehova, pentru a-Si rascumpara si a-Si proteja poporul. Astfel ca, atunci cand Iona este imbarcat si le spune ca "Sunt evreu si ma tem de Domnul [Iehova], Dumnezeul evreilor, Care a facut cerurile si pamantul", acestia trebuie sa fi spus: "Vai de noi! Iehova, Iehova se afla in spatele acestor evenimente. Acesta este Dumnezeu despre care am auzit. Nici un dumnezeu nu se poate pune cu El." Astfel ca erau tare inspaimantati.

Daca puterea de care avem nevoie pentru a-l invinge pe Satan este mai mare decat puterea ce a putut fi vazuta in eliberarea poporului Israel din Egipt si decat puterea care i-a purtat pana in tara promisa, atunci Dumnezeu care a facut aceste lucruri are si puterea de a ne da victorie asupra lui Satan. Aceasta este puterea pe care o avem si despre care vorbeste apostolul Pavel.
El mai spune insa ceva atunci cand vorbeste despre sursa puterii noastre. El spune ca trebuie sa ne imbracam cu armura lui Dumnezeu. O spune de doua ori. "Imbracati-va cu toata armatura lui Dumnezeu", in versetul 11 si apoi, din nou, in versetul 13, "imbracati-va cu toata armatura lui Dumnezeu". Ce vrea sa spuna prin aceasta? In capitolul 59 din Isaia exista o descriere a lui Dumnezeu punandu-si armura, descriere in care apar cel putin doua propozitii care apar si in Efeseni. Pavel era un foarte bun cunoscator al Vechiului Testament. Cred ca din Isaia s-a inspirat pentru imaginea armurii din Efeseni. In versetul 17 din Isaia 59 exista o descriere a lui Dumnezeu punandu-si armura. Versetul spune: "El se imbraca cu neprihanirea ca si cu o platosa si Isi pune pe cap coiful mantuirii." Deoarece acestea sunt exact propozitiile pe care le intalnim si in Efeseni 6, cred ca Pavel s-a inspirat din Isaia. A putut sa dezvolte putin metafora armurii lui Dumnezeu, gandindu-se la diferitele componente ale ei insa, observati, dupa parerea mea cred ca Pavel se gandea la acea descriere a lui Dumnezeu in care Acesta Se imbraca cu propria-I armura.
Cred ca acest lucru este foarte important deoarece Pavel nu spune doar sa ne punem armura lui Dumnezeu, referindu-se la armura pe care Dumnezeu ne-a dat-o - armura Lui in sensul ca El este cel care ne-o da - ci, mai mult, sa ne punem chiar armura pe care Dumnezeu Insusi o foloseste in razboaiele Lui. Presupun ca atunci cand privim din aceasta perspectiva reactia noastra fireasca este sa fim coplesiti de acest gand si sa ne intrebam cum este posibil sa purtam armura lui Dumnezeu in aceasta lume. Insa ceea ce vom descoperi imbracand armura lui Dumnezeu este ca, prin harul si intelepciunea lui Dumnezeu, aceasta armura ni se potriveste perfect, fiind exact lucrul de care avem nevoie.

Intotdeauna suntem ispititi sa imbracam alte feluri de armuri care, in ultima analiza, se dovedesc intotdeauna nepotrivite. Ma gandesc la David care era un tinerel. A venit in tabara de lupta pentru a-si vizita fratii ce il slujeau pe regele Saul, cand a aflat ca trupele israelite si cele filistene asteptau sa se decida cumva soarta luptei. Cel care trebuia sa decida soarta bataliei din partea filistenilor era un viteaz pe nume Goliat, un fel de Rambo al vremii lui. David a dorit sa mearga sa lupte cu el, deoarece a considerat rusinos faptul ca ostirea lui Israel era tinuta in loc de acel urias, Goliat. A spus: "Voi merge si voi lupta cu el". Saul nu vroia sa lupte el insusi, asa ca a spus: "Bine, insa trebuie sa porti o armura". Si-a luat armura si l-a imbracat cu ea pe David. I-a pus pe cap lui David propriul sau coif iar pieptul i l-a acoperit cu propria-i platosa. L-a mai imbracat si cu celelalte piese ale armurii. Insa dupa ce a fost imbracat cu intreaga armura s-a dovedit ca aceasta nu-i era potrivita. Ii era prea mare. David nu era imbracat in armura potrivita, astfel ca s-a dezbracat de ea. A luat singura arma pe care o cunostea, prastia sa, si s-a dus sa se lupte cu Goliat si sa-l invinga in felul acesta. Vei spune: "Bine, dar avea doar o prastie." Oare asa sa fie? David era imbracat cu armura lui Dumnezeu. Deoarece, daca a fost vreun om in tot Vechiul Testament care sa fi fost protejat de adevarul lui Dumnezeu, de dreptatea lui Dumnezeu, de Evanghelia lui Dumnezeu, de pacea lui Dumnezeu, de credinta in Dumnezeu si de Cuvantul lui Dumnezeu, acela a fost regele David. Si in aceasta armura el era invincibil. El a fost invincibil nu numai cand s-a dus sa lupte in batalii impotriva oamenilor, ci a fost invincibil si in toate bataliile spirituale.

Cu cativa ani in urma am avut o conferinta in Philadelphia, de teologie reformata, conferinta care a avut ca tema limbajul biblic folosit in descrierea mantuirii. Doctorul John Gerstner, care a fost unul dintre vorbitorii de la aceasta conferinta, a avut o prelegere cu titlul "Limbajul campului de lupta". Prezentandu-si prelegerea el a vorbit despre patru mari batalii spirituale in care este implicat Satan. Prima este batalia dintre Satan si Dumnezeu, care a avut loc in trecut, la inceputurile universului, cand Satan a fost infrant fara echivoc. A doua batalie a fost intre Satan si Adam (sau omul), batalie in care Adam nu s-a bazat pe puterea lui Dumnezeu sau in care, asa cum a spus Gerstner, Adam nu era unit cu Dumnezeu-omul Isus Hristos. In acea batalie, asa cum stim, Satan a fost triumfator. A treia batalie s-a dat intre Satan si Insusi Dumnezeu-omul, adica intre Satan si Isus, batalie despre care Satan a crezut la inceput ca a castigat-o. La urma urmei el a fost cel care a cauzat moartea lui Isus. Insa in realitate el a pierdut aceasta batalie. A ajuns sa-i fie zdrobit capul, desi a lucrat in asa fel incat sa-i zdrobeasca lui Hristos calcaiul. Apoi, avem cea de-a patra batalie, care se da intre Satan si un om, anume Petru, batalie care a fost pierduta de Satan deoarece, desi Petru era slab, el era unit cu Dumnezeul-om, cu Acel Isus care a mijlocit pentru el.

Dezvoltandu-si subiectul, Gerstner a subliniat contrastul puternic dintre a doua batalie, cea in care Satan l-a biruit pe Adam, si ultima batalie, cea in care, prin harul lui Dumnezeu, Petru l-a biruit pe Satan. A aratat ca, dintr-o perspectiva umana, Adam avea mult mai multe avantaje decat Petru. Adam a fost ispitit pe cand se afla in slava pe care o avea inainte de cadere. Era puternic, era sfant si nu avea nici macar vreo inclinatie spre pacat. Cu toate acestea a cazut atat de usor. Petru, pe de alta parte, era exact contrariul. Era pacatos, impertinent si arogant. Era atat de mandru incat i-a spus lui Isus: "Chiar daca toti ceilalti te vor parasi, eu nu voi face niciodata acest lucru. Sunt gata sa merg cu tine in inchisoare si chiar la moarte." Insa Isus i-a zis: "Petre, tu te vei lepada de Mine de trei ori. Vei cadea insa nu de tot. Te vei indeparta de Mine insa vine vremea cand vei fi adus inapoi. Si aceasta pentru ca m-am rugat pentru tine. Si pentru ca ma rog pentru tine, chiar daca vei fi lovit, nu vei fi doborat de tot. In cele din urma vei birui si vei fi intarit prin experienta pe care ai avut-o. Iar datorita puterii tale vei deveni un stalp de sprijin pentru fratii tai." Cum a fost posibil acest lucru? Faptul ca Adam a putut sa cada atunci cand a fost ispitit de Satan, in ciuda slavei lui de altadata, in ciuda intregii puteri a ratiunii si a caracterului pe care trebuie sa le fi posedat, fiind creat de Insusi Dumnezeu, ne invata ca nu avem nici cea mai mica speranta sa-l infrangem pe Satan prin propriile noastre puteri. Suntem slabi, ne clatinam usor si suntem sortiti nimicirii daca puterea noastra este tot ceea ce avem. Pe de alta parte, Petru era slab, plin de indoieli, plin de mandrie, arogant. Faptul ca Petru a putut ramane in picioare atunci cand a fost sprijinit de Isus Hristos ne invata ca nu conteaza cat de slabi am putea fi, nu conteaza cat de pacatoase ne-am sti inimile, nu conteaza de cate ori alunecam, ne impiedicam si cadem, cat de mult ne facem de rusine, pentru ca, in ciuda acestor lucruri, putem avea certitudinea ca in Hristos vom sta in picioare. Deoarece, uniti cu Dumnezeul-om, suntem uniti cu Cel Care nu poate fi biruit. Suntem uniti cu Domnul si avem privilegiul de a fi imbracati in armura Sa si de a fi biruitori in bataliile Sale.