Ori de cate ori aducem in discutie subiectul predestinarii si alegerii, nu trece mult pana se ajunge la problema evanghelizarii. Doua din obiectiile pe care le aud tot timpul la adresa doctrinei predestinarii sunt urmatoarele: Daca predestinarea e adevarata, atunci nu mai trebuie sa ne implicam in evanghelizare - pentru ca cei ce sunt alesi vor fi mantuiti pana la urma intr-un fel sau altul, iar cei ce nu sunt alesi nu vor fi mantuiti, indiferent de efortul pe care l-am depune in sfera evanghelizarii. Aceasta e una din obiectii si ma voi ocupa de ea in cateva clipe.
Cealalta e acuzatia ca oamenii care cred in doctrina predestinarii sau a alegerii sunt caracterizati de o lipsa de interes in domeniul evanghelizarii si, intr-o masura mai mare sau mai mica, desconsidera misiunea Bisericii in aceasta privinta.

Dati-mi voie sa raspund la a doua obiectie mai intai, pentru ca e mai usor de raspuns la ea, si voi raspunde spunand pur si simplu ca nu e adevarata. Istoria e martora ca aceasta obiectie nu e adevarata. Daca privim la propria noastra istorie in America, a existat o perioada de activitate fara precedent in evanghelizarea Coloniilor, aceasta nefiind egalata nici pana in prezent, si care a avut ca rod ceea ce istoricii numesc "Marea Trezire". In timpul Marii Treziri, in care Dumnezeu a turnat din belsug din Duhul Sau Sfant, in special in Noua Anglie, au existat trei predicatori principali pe care Dumnezeu i-a folosit in acea vreme ca instrumente de evanghelizare. Unul dintre ei a fost John Wesley, care nu a acceptat pozitia augustiniana a alegerii. Dar ceilalti doi au fost George Whitefield si Jonathan Edwards, amandoi imbratisand din toata inima doctrina alegerii si predestinarii.
Daca privim chiar la perioada Reformei, in secolul al 16-lea, nu cred ca a existat vreo trezire in toata istoria Bisericii cum a fost cea din secolul al 16-lea prin slujirea Reformatorilor - Luther, Calvin, Knox si Zwingley - in care Evanghelia s-a raspandit in intreaga lume, fiind o perioada de evanghelizare fara precedent. Toti acesti barbati au fost dedicati total formei augustiniene a predestinarii.
Chiar si in zilele noastre, cunosc o organizatie care s-a raspandit in fiecare natiune, cu exceptia cred a 9 din 210 natiuni existente astazi in lume. Aceasta organizatie exista in 200 sau 201 din ele si cred ca e singura organizatie crestina care activeaza in atat de multe natiuni din lumea noastra de azi. Numele acestei organizatii este "Evangelism Explosion", conceputa, proiectata si invatata de Doctor D. James Kennedy, el insusi un puternic avocat al pozitiei augustiniene si, credem noi, al pozitiei biblice a predestinarii. Charles Spurgeon e un alt barbat care a avut aceeasi masura de dedicare in aceasta privinta. Astfel, inregistrarile istoriei ne arata ca atunci cand Biserica sustine aceasta doctrina, acest lucru nu inhiba in mod necesar extinderea evanghelizarii.

Totusi, ramane prima obiectie. Ea ar putea fi ridicata chiar cu privire la a doua, spunand: "Da, desigur, Jonathan Edwards a fost un evanghelist inflacarat, la fel ca George Whitefield. Dar aceasta a fost o fericita lipsa de consecventa in teologia lor. Daca si-ar fi analizat in profunzime doctrina, nu s-ar mai fi deranjat cu evanghelizarea, pentru ca ar fi vazut ca nu e de nici un folos."
Imi amintesc, in aceasta privinta, o experienta cat se poate de neplacuta pe care am avut-o pe cand eram student. Eram la seminar si studiam lucrarea lui Jonathan Edwards, "Libertatea vointei". Cred ca eram 22 in acea clasa, iar profesorul ne-a aranjat intr-un semicerc in fata biroului lui. Ii placea metoda lui Socrate de invatare, pe care o numea dialectura. Noi spuneam ca el preda si noi murim. Pentru ca in mod constant ne punea pe jar cu intrebari dificile. In acea zi ne-a spus: "Ei bine, domnilor, daca e adevarat ca Dumnezeu, din vesnicie, a ales sa salveze pe anumiti oameni si nu pe ceilalti, de ce sa ne mai implicam in lucrarea de evanghelizare?" Am rasuflat usurat, pentru ca s-a intamplat sa stau in extrema dreapta a semicercului de studenti, iar el l-a intrebat pe studentul din extrema stanga. Obiceiul lui era sa ne ia pe rand. Stiam deci ca sunt 21 de persoane care vor trebui sa se lupte cu aceasta intrebare inainte sa ajunga la mine. Am fost incantat datorita acestui lucru. A inceput deci cu primul student si l-a intrebat: "Domnule cutare, daca alegerea divina e adevarata, de ce sa ne mai implicam in evanghelizare?" Studentul a raspuns imediat cu sinceritate spunand: "Nu stiu, domnule profesor. Si eu mi-am pus adesea aceasta intrebare." A continuat cu urmatorul din linie: "Tu ce crezi?" Acesta a ridicat din umeri si a spus: "Habar n-am!" Dintr-o data, situatia a devenit tot mai infioratoare, pe masura ce inainta in linie, intrebandu-l pe fiecare student si fiecare raspunzand ca n-are nici cea mai mica idee cum sa raspunda la aceasta intrebare. In cele din urma degetul a aratat catre mine. Trebuie sa va marturisesc ceva. Sper ca nu ma veti intelege gresit. Dar in aceste discutii de la seminar, existau anumite momente cand colegii mei studenti se asteptau de la mine sa-i salvez cand venea vorba de probleme spinoase. Intr-un fel, ei imi acordau rolul pe care Plato i l-a dat lui Socrate in dialogurile in care se ridicau astfel de intrebari spinoase si fiecare trebuia sa vina cu un raspuns. In cele din urma, Socrate lamurea intreaga problema.
Astfel, simteam cum tensiunea creste pe masura ce profesorul se apropia de mine. In cele din urma a ajuns la mine si m-a intrebat: "Ei bine, domnule Sproul, daca Dumnezeu hotaraste din vesnicie pe cine sa salveze, de ce sa ne mai implicam in lucrarea de evanghelizare?" Eram foarte emotionat si am raspuns cu sfiala: "Pai, domnule Profesor, stiu ca nu raspunsul acesta il asteptati. Nu e un motiv prea mare, dar totusi, un motiv pentru care trebuie sa ne implicam in evanghelizare este...", si aici am inceput sa ezit si sa ma balbai, "...stiti, Dumnezeu ne-a poruncit sa o facem, nu-i asa?" Profesorul s-a napustit asupra mea ca o racheta. M-a privit si a inceput sa se joace cu mine si sa ma sfideze, intr-un mod politicos, dar totusi a facut-o. A spus, "O, da, domnule Sproul, ce lucru ar putea fi mai mic decat acela ca Domnul Dumnezeul Atotputernic, care domneste, sa-ti porunceasca sa faci ceva? Acesta nu-i un motiv serios sa faci vreun lucru, nu-i asa? Cand Domnul tau, care Si-a varsat sangele pentru pacatele tale, iti porunceste sa faci evanghelizare, ai putea sa consideri aceasta o sarcina cat de cat serioasa, domnule Sproul. Pentru ca, pana la urma, El totusi ti-a mantuit sufletul pentru vesnicie si de-asta ai putea macar sa-ti ridici palaria inaintea Lui din respect pentru ce a facut." Profesorul a continuat si a continuat, iar eu ma simteam din ce in ce mai mic si mai mic si mai mic. In cele din urma insa a spus: "Desigur, acesta e un motiv suficient ca Biserica sa se implice in evanghelizare."

Apropo, acesta nu-i singurul motiv, ne vom ocupa imediat de un altul. Dar cum poate cineva sa creada in alegere si sa nu creada in suveranitatea lui Dumnezeu? Si cum poate crede cineva in suveranitatea lui Dumnezeu, dispretuind in acelasi timp mandatul unui Dumnezeu suveran? Dumnezeu nu e suveran doar in harul Sau; El e suveran si in poruncile Sale. El ne porunceste sa predicam Evanghelia la orice faptura. Intelegem ca aceasta porunca nu se bazeaza pe presupunerea ca noi suntem instrumente de care Dumnezeu are nevoie disperata, fara contributia noastra El neputandu-si aduce la indeplinire planul de mantuire. Dimpotriva, eforturile pe are noi le depunem in predicarea Evangheliei, in lucrarea de evanghelizare, sunt eforturi care pot aduce roade doar prin harul Sau suveran. Pavel a clarificat acest aspect, nu-i asa, in Noul Testament, atunci cand a spus: "Eu am sadit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a facut sa creasca." Daca am medita la acest lucru, am vedea imediat ca Dumnezeu putea face sa creasca fara ca Pavel sa planteze si fara ca Apolo sa ude.

Dar unul din lucrurile pe care trebuie sa le intelegem cu privire la predestinare este acela ca Dumnezeu nu predestineaza doar sfarsitul, adica scopul sau telul final al mantuirii, El predestineaza si mijloacele prin care acel scop va fi adus la indeplinire. Si care sunt mijloacele principale de care se foloseste Dumnezeu ca sa aduca la indeplinire mantuirea celor alesi? Scriptura ne spune ca Dumnezeu a ales nebunia propovaduirii pentru a mantui lumea. Insusi Pavel a declarat la inceputul scrisorii catre Romani... Pavel, marele predestinarian al tuturor timpurilor, a spus despre el insusi: "Eu sunt dator si grecilor si evreilor. Vai de mine daca nu vestesc Evanghelia, fiindca ea este puterea lui Dumnezeu pentru mantuire." Ni se mai spune si ca credinta vine in urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvantul lui Dumnezeu. Acest Cuvant a fost incredintat Bisericii Sale iar misiunea Bisericii este sa-L proclame si sa-L propovaduiasca - sa-L planteze si sa-L ude, stiind tot timpul ca Dumnezeu este Cel ce va aduce rodirea.

Pana acum am accentuat ideea ca e de datoria crestinului sa se implice in evanghelizare, in ciuda doctrinei predestinarii si alegerii. Lucrul pe care profesorul acelui curs de la seminar ni l-a spus, mie si intregii clase, a fost ca nu ne putem limita la acest principiu al datoriei, asa cum am facut eu cand am raspuns intrebarii si am zis: "Pai, pana la urma, ni se porunceste sa o facem." Profesorul a raspuns: "Nu e doar o datorie, lucrarea de evanghelizare este un privilegiu." E un lucru incredibil acela ca Dumnezeu ne alege sa ne foloseasca drept cauze secundare, instrumente in Mana Lui, pentru a proclama Evanghelia, pentru a fi folositi de Duhul Sfant la raspandirea Cuvantului care, atunci cand e insotit de lucrarea Duhului Sfant, produce credinta. Chiar si plantarea si udarea pe care le putem face noi sunt folosite de Dumnezeu ca parte a planului de rascumparare a poporului Sau. El s-ar descurca si fara noi. El nu are nevoie de mine. Si totusi, imi acorda privilegiul nespus de mare sa particip si eu in acest plan.

Haideti sa ne indreptam atentia catre invatatura lui Pavel in legatura cu acest subiect. Al 10-lea capitol din Romani, in versetul 10: "Caci prin credinta din inima se capata neprihanirea, si prin marturisirea cu gura se ajunge la mantuire, dupa cum zice Scriptura: 'Oricine crede in El, nu va fi dat de rusine.' In adevar, nu este nici o deosebire intre Iudeu si Grec; caci toti au acelasi Domn, care este bogat in indurare pentru toti cei ce-L cheama. Fiindca 'oricine va chema Numele Domnului, va fi mantuit.'" Sunt cuvinte foarte incurajatoare. Stiu ca nimeni nu va chema Numele Domnului daca Domnul nu-l cheama mai intai inauntrul lui, dar totusi promisiunea este ca toti cei ce cheama Numele Domnului vor fi mantuiti. Eu nu cunosc gandurile tainice ale lui Dumnezeu. Nu pot sti ai cui inima e pregatita de Duhul Sfant ca sa cheme Numele Domnului.
Dar Pavel continua si spune: "Dar cum vor chema pe Acela in care n-au crezut? Si cum vor crede in Acela, despre care n-au auzit? Si cum vor auzi despre El fara propovaduitor? Si cum vor propovadui, daca nu sunt trimisi?" Acesta e textul clasic pentru misiune, pentru ca acest cuvant, "misiune", vine din latinescul "misio", care inseamna "a trimite". Un misionar este cineva care a fost trimis. El e trimis de un grup. E trimis de catre Biserica. Si e trimis cu un scop - sa proclame Evanghelia, astfel incat oamenii sa o poata auzi - si sa poata veni la credinta -, ei sa aiba o Evanghelie in care sa creada. Dumnezeu nu a pus in mainile noastre puterea sa schimbam inima de piatra a persoanei necredincioase intr-una de carne. Dar avem capacitatea sa ne deschidem gurile, sa ne marturisim credinta, sa citim si sa proclamam Scripturile, lucruri de care Dumnezeu se foloseste pentru a aduce credinta la poporul Sau. Acesti oameni nu pot avea credinta daca nu au ceva in ce sa creada. Ei nu pot crede in ceva in care nu au auzit niciodata si nu pot auzi numai daca cineva le spune. Nu exista auzire fara predicator si nu exista predicator care sa nu fie trimis.

Apoi Pavel citeaza un pasaj foarte important din Vechiul Testament. "Dupa cum este scris: 'Cat de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!'" Avem aici rezumatul unui pasaj din Vechiul Testament, "Ce frumoase sunt pe munti picioarele celui ce aduce vesti bune, care vesteste pacea!"
Imi amintesc ca eram in scoala primara cand am auzit de marile razboaie ale grecilor din lumea antica - cele trei razboaie. Razboiul trecatorii de la Termopile. Razboiul de pe mare la Salamina. A mai fost un al treilea razboi, razboiul de la Marathon. Batalia de la campie. De-atunci maratoanele de azi se numesc maratoane. Pentru ca dupa lupta de la campie, unde atenienii au fost victoriosi, pe atunci nu se obisnuia ca CNN sa transmita stirea in direct la televizor. Intreaga cetate astepta rezultatul bataliei, de aceea era trimis un mesager de pe campul de lupta, care trebuia sa alerge tot drumul pana la cetate si sa anunte acel rezultat. In acest caz, batalia de la campie a fost la mare distanta de Atena, iar mesagerul a trebuit sa alerge toata aceasta distanta si a facut-o fara oprire.
De la acea batalie am imprumutat cuvantul maraton. Alergatorii de maraton de azi trebuie sa alerge aproximativ 42 de kilometri. Dar, in orice caz, cetatea punea santinele pe ziduri care sa vesteasca apropierea alergatorului. Inainte sa poata vedea fata alergatorului, ei puteau spune din felul in care isi misca picioarele daca aduce vesti bune sau vesti proaste. Ati vazut cum alearga o persoana descurajata? Purtatorul de vesti rele nu alearga plin de bucurie. Insa cand alergatorul de la Marathon s-a apropiat de portile cetatii, se putea observa cum picioarele lui de-abia atingeau pamantul si acest lucru era suficient pentru a sti ca aducea vesti bune.
Isaia imprumuta aceasta imagine pentru ca si in Vechiul Testament vestile erau transmise tot prin mesageri. Isaia spune: "Ce frumoase sunt pe munti, picioarele celui ce aduce vesti bune, care vesteste pacea!"

Eu am devenit crestin in 1957, cand la colegiu un jucator de fotbal dintr-o clasa mai mare s-a asezat cu mine la o masa si mi-a explicat identitatea lui Hristos. Acea seara mi-a schimbat viata pentru totdeauna. Aceeasi persoana a fost cavaler de onoare la nunta mea. Ii voi fi vesnic recunoscator pentru rolul pe care l-a avut in viata mea. Pentru mine, picioarele lui sunt frumoase. Si-a luat din timpul sau ca sa-mi vorbeasca despre Hristos. Desigur, inteleg din punct de vedere teologic ca Dumnezeu ar fi putut folosi pe altcineva ca sa ma aduca la credinta mantuitoare. El nu era obligat sa se foloseasca de marturia prietenului meu. Si mai stiu ca, in ultima instanta, nu prietenului mei ii datorez mantuirea mea, ci lui Dumnezeu, pentru ca mantuirea vine de la Domnul. Si totusi, la acest nivel pamantesc, pe plan orizontal, in aceasta sfera a activitatilor omenesti, eu am o profunda afectiune si o profunda recunostinta pentru cei ce sunt folositi de Dumnezeu ca instrumentele Sale pentru evanghelizare. Ce mare privilegiu sa fii folosit de Dumnezeu pentru a aduce pe cineva la Hristos!

Ganduri la incheiere
Daca esti crestin, as vrea sa-ti cer astazi sa te gandesti la persoana sau oamenii din viata ta pe care Dumnezeu i-a folosit ca sa te aduca la Hristos sau ca sa te ajute sa cresti in credinta. Gandeste-te la ei. Scrie-le numele pe o hartie. Roaga-te pentru ei. Si ar fi cu adevarat frumos din partea ta sa-ti faci un pic de timp astazi ca sa le scrii un scurt mesaj prin care sa le multumesti. Pentru ca de multe ori nici macar nu stim ca Dumnezeu ne-a folosit in felul acesta in vietile altor oameni. Din cauza ca slujirea mea e publica, sunt la radio, vorbesc in public, scriu carti si altele de felul acesta, primesc sute si sute de astfel de scrisori. Uneori oamenii vin la mine si-mi spun: "Stiu ca auziti des astfel de lucruri si n-as vrea sa va plictisesc, dar..." Atunci le raspund: "Stiti ce, niciodata nu voi auzi astfel de lucruri suficient de mult." Uneori devii atat de descurajat in slujire. Probabil pastorul tau e una din persoanele cele mai descurajate din intreaga lume. Astfel de oameni au nevoie de incurajarea ta. Astazi deci, dati-mi voie sa va rog sa scrieti acele mesaje de multumire si sa le trimiteti oamenilor pe care Dumnezeu i-a folosit in viata voastra ca sa va deschida ochii pentru bogatiile lui Hristos.