In Olanda secolului al 17-lea s-a iscat o controversa din cauza doctrinelor referitoare la conceptul predestinarii. Un grup de oameni, membri ai Bisericii Reformate Olandeze, numiti "Protestatari" pentru ca au protestat, s-au ridicat impotriva doctrinei Reformate a predestinarii, au creat aceasta controversa care a fost rezolvata in final prin Sinodul de la Dordrecht. Din acea controversa ne-au ramas cele cinci puncte ale calvinismului, asa cum sunt cunoscute ele, pentru ca cele cinci puncte de divergenta intre teologii din acele zile au fost rezumate mai tarziu prin faimosul acrostih TULIP. Nu vreau sa intru in amanunte referitor la cele cinci puncte, vreau doar sa va amintesc de cele cinci puncte reprezentate prin initialele T-U-L-I-P. Pentru moment ma intereseaza doar litera U din TULIP, care reprezinta alegerea neconditionata.

Lucrul avut in vedere aici era controversa despre care am vorbit in aceasta serie de studii in legatura cu disputa dintre conceptia augustiniana clasica referitoare la predestinare si conceptia prestiintei predestinarii. Voi defini acest termen. Conceptia prestiintei predestinarii afirma ca Dumnezeu priveste prin coridorul timpului si stie mai dinainte cine va raspunde in mod pozitiv la Evanghelie si Il va accepta pe Hristos, iar pe baza acestei cunostinte Dumnezeu ii alege pe cei despre care stie ca vor raspunde chemarii Evangheliei, ca sa-i mantuiasca. In alte cuvinte, Dumnezeu ii alege doar pe cei care indeplinesc conditia pentru mantuire, si anume credinta. De aceea, aceasta conceptie referitoare la alegere ar putea fi numita "alegere conditionata", spre deosebire de conceptia istorica augustiniana, care e neconditionata. Ea spune ca Dumnezeu, fara sa ia in considerare mai dinainte anumite conditii indeplinite de noi, in mod suveran si din vesnicie ne alege pentru mantuire. Asta nu inseamna ca nu exista conditii pentru mantuire. Aceste conditii exista. Trebuie sa ai credinta ca sa poti fi indreptatit. Dar alegerea neconditionata inseamna ca Dumnezeu, intr-un mod neconditionat, alege sa asigure sau sa creeze in cei alesi credinta care indeplineste conditia necesara pentru mantuire.

Am auzit doua metafore de la evanghelisti proeminenti care vor sa se mentina cu grija intre cele doua concepte periculoase. Ei nu vor sa invete ca omul se poate mantui singur. Nici nu vor sa spuna ca mantuirea depinde in totalitate de Dumnezeu. De aceea, cele doua imagini sau metafore pe care le-am auzit frecvent sunt urmatoarele. Mai intai insa, evanghelistii spun ca Dumnezeu face 99% din lucrarea mantuirii, dar noi trebuie sa facem 1%, acest 1% fiind absolut decisiv pentru mantuirea noastra. Iar metaforele pe care le folosesc sunt urmatoarele.
Prima este cea a unui om care se ineaca. Acesta nu mai poate inota, e acoperit de ape si se scufunda pentru ultima oara, chiar si capul fiindu-i acoperit de valuri. Singura care inca se mai ridica la suprafata e mana sa, dar omului ii e imposibil sa se salveze singur daca Dumnezeu nu-i arunca un colac de salvare. Dumnezeu arunca acest colac de salvare exact unde omul are nevoie cel mai mult, deasupra mainii. Asa ca Dumnezeu a facut tot ce putea face ca sa il salveze. Dar in ultima clipa, omul fie apuca acel colac de salvare, fie il lasa sa treaca mai departe. Trebuie sa-si intinda degetele si sa apuce colacul, altfel va ajunge pe fundul marii. Omului i-a mai ramas insa aceasta putere sau tarie morala, fie sa apuce colacul, fie sa nu-l apuce.
Cealalta metafora pe care am auzit-o frecvent este cea a unei persoane pe patul de moarte, suferind de o boala incurabila, o boala fatala, care a ajuns deja in faza finala iar persoana e aproape sa intre in coma. Dumnezeu intra in camera cu un medicament, singurul medicament care poate sa-l salveze pe acest om de la moarte. Dumnezeu toarna medicamentul in lingura si apropie lingura de buzele muribundului. Tot ce trebuie sa faca acest om este sa-si deschida buzele si sa primeasca medicamentul care ii va reda sanatatea. Acel om insa are puterea fie sa-si inclesteze buzele, fie sa-si deschida gura ca sa primeasca medicamentul. Din nou, ideea e ca Dumnezeu, in harul Sau, face 99% din lucrare, fara acel har neexistand vreo speranta de salvare, dar acel 1% este lasat in puterea omului, fiind un factor esential si decisiv.

Motivul pentru care afirm ca aceasta conceptie difera dramatic de cea augustiniana clasica, si unul din motivele pentru care Augustin a invatat ca alegerea sau predestinarea e neconditionata, este din cauza ca, inainte de a aborda doctrina predestinarii, Augustin a fost foarte preocupat de studierea modului in care Biblia prezinta caderea omului si adancimea acestei caderi. In ce masura natura noastra umana a fost corupta? Augustin a ajuns la concluzia ca aceasta cadere a omenirii este atat de mare incat, desi inca putem face alegeri, totusi toate alegerile noastre pornesc dintr-o inima incatusata in sclavia pacatului, asa ca ne gasim intr-o stare de incapacitate morala. Ideea pe care o invata Augustin era aceasta. Pacatosul nu are nici o inclinatie sau dorinta in inima sa pentru lucrurile lui Dumnezeu, daca Dumnezeu nu-i schimba mai intai sufletul - daca nu ii schimba dispozitia inimii prin lucrarea supranaturala a regenerarii. Desigur, Augustin mai invata si ca toti cei regenerati de Duhul Sfant vin la credinta. Efectul acestei regenerari este exact cel intentionat. Daca o persoana nu e regenerata, atunci aceasta persoana, lasata in voia ei, nu se va apropia niciodata de lucrurile lui Dumnezeu. Daca pacatosul nu a fost regenerat, acel pacatos nu Il va accepta niciodata de bunavoie pe Hristos. Prin urmare, esenta lucrarii lui Dumnezeu de regenerare este aceea ca Dumnezeu nu planuieste doar rezultatul final al mantuirii, El pregateste si mijloacele prin care aduce mantuirea in vietile oamenilor, El hotaraste in mod suveran sa-i trezeasca la viata spirituala pe cei pe care i-a ales. Iar toti cei treziti in felul acesta vin la credinta. Altfel spus, Dumnezeu asigura conditia necesara pentru ca pacatosul sa raspunda.

Am folosit adesea urmatoarea ilustratie simpla in discutiile cu oamenii. Dupa ce trecem prin toate abstractiile dezbaterii referitoare la alegere, eu ii spun persoanei: "Tu esti credincios, dar cunosti oameni care iti sunt prieteni si nu sunt credinciosi. As vrea sa imi explici simplu cum se face ca tu ai raspuns pozitiv Evangheliei iar prietenii tai nu au facut-o. Ce ai facut tu ca sa implinesti acel 1%? De ce ti-ai deschis buzele ca sa primesti medicamentul? De ce ai apucat colacul de salvare?" Am avut recent o conversatie de genul acesta cu o persoana. Inainte sa apuce sa-mi raspunda la aceste intrebari, l-am mai intrebat ceva. Am spus: "Ai raspuns Evangheliei pentru ca ai fost mai neprihanit decat prietenii tai?" El a raspuns: "Nu, nu, nu, nu a fost asta." Apoi l-am intrebat: "Atunci ai facut-o pentru ca ai fost mai inteligent decat prietenii tai care au spus nu?" Desigur ca daca ar fi raspuns afirmativ, l-as fi intrebat de unde a primit acea inteligenta. Dar el a inceput sa simta greutatea acestor intrebari. Si-a dat seama incotro bateam. A incercat sa evite un raspuns direct, iar in final mi-a spus: "Eu mi-am inteles nevoia mai bine decat ceilalti oameni." L-am intrebat: "De ce ti-ai inteles nevoia? Sa fie oare pentru ca esti mai smerit decat ceilalti?" Intr-un tarziu a raspuns: "Da." I-am spus: "Nu este oare aceasta o virtute?" Din nou a raspuns: "Ba da." Rezultatul final a fost ca persoana credea intr-adevar ca a facut un lucru virtuos, pe care prietenii sai nu l-au facut. El a dat raspunsul corect, raspunsul virtuos, iar prietenii sai au raspuns intr-un mod gresit. Atunci i-am spus: "Ei bine, cred ca ai ceva cu ce sa te lauzi, insa Noul Testament exclude in mod clar acest lucru."

Noul Testament ne invata ca lucrarea de mantuire este realizata in intregime prin harul suveran al lui Dumnezeu. Am privit mai devreme in trecere la unul din cele mai controversate texte in aceasta privinta, dar as vrea sa va indrept din nou atentia catre el. In capitolul 6 din cartea Sfantului Ioan, Isus face urmatorul comentariu. El spune: "Nimeni nu poate sa vina la Mine, daca nu i-a fost dat de Tatal Meu." Am analizat pe larg acest text, dar vreau sa o mai fac o data.
Haideti sa-l luam pe bucati. El incepe spunand: "Nimeni...". In aceasta frazeologie avem ceea ce in stiinta logicii se numeste o declaratie definita ca o declaratie negativa universala. Ea spune ceva negativ despre toti oamenii. "Nimeni...". Acest cuvant e absolut universal. Cuvintele ce urmeaza insa sunt absolut cruciale - "...nu poate sa vina...". Isus nu spune ca nimeni nu vine, sau ca nimeni nu va veni. El spune ca nimeni nu poate veni. Cuvantul "poate", daca va amintiti, este un cuvant care descrie nu permisiunea, ci capacitatea. Va amintiti de pe vremea cand erati la scoala, cand ati ridicat mana intreband: "Domnule invatator, pot sa-mi ascut creionul?" Fiecare invatator din America raspunde la aceasta intrebare in acelasi fel: "Sunt sigur ca poti, intrebarea e daca ai voie." Apoi invatatorul se straduieste sa explice diferenta dintre cuvintele "a putea" si "a avea voie". "A avea voie" inseamna permisiune. "A putea" se refera la capacitatea de a face ceva. Aici, in acest text, Isus spune ca exista un lucru pe care nimeni nu are puterea sau capacitatea sa-l faca. Care e acesta? "Nimeni nu poate sa vina la Mine."

Atunci cand o analizam cu grija si in profunzime, conceptia prestiintei se reduce in cele mai multe cazuri la o conceptie prescurtata si nedezvoltata cu privire la caderea omului in pacat. Ea considera ca omul cazut inca are in suflet ceea ce eu numesc o insula de neprihanire, insula care poate fi folosita si care poate manifesta capacitatea de a veni la Hristos in absenta regenerarii date de Duhul Sfant. Din nou, evanghelistul va spune: "Vino in fata, primeste-L pe Hristos, alege-L pe Hristos, ia o decizie pentru Hristos si vei fi nascut din nou." Dar Isus spune ca daca nu te nasti mai intai din nou, nu vei veni niciodata - aceasta nastere din nou e conditia necesara, premisa obligatorie pentru a avea capacitatea sa vii. Isus spune: "Nimeni nu poate sa vina la Mine, daca nu i-a fost dat de Tatal Meu."

Vedem acest lucru inca o data in al doilea capitol din Efeseni. In primul verset, capitolul doi din Efeseni, Pavel scrie aceste cuvinte:
"Voi erati morti in greselile si in pacatele voastre, in care traiati odinioara, dupa mersul lumii acesteia, dupa domnul puterii vazduhului, a duhului care lucreaza acum in fiii neascultarii. Intre ei eram si noi toti odinioara, cand traiam in poftele firii noastre pamantesti, cand faceam voile firii pamantesti si ale gandurilor noastre, si eram din fire copii ai maniei, ca si ceilalti. Dar Dumnezeu, care este bogat in indurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, macar ca eram morti in greselile noastre, ne-a adus la viata impreuna cu Hristos (prin har sunteti mantuiti). El ne-a inviat impreuna, si ne-a pus sa sedem impreuna in locurile ceresti, in Hristos Isus..."
Iar apoi, in versetul 8:
"Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni. Caci noi suntem lucrarea Lui, si am fost ziditi in Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregatit Dumnezeu mai dinainte, ca sa umblam in ele."

Acest capitol vine imediat dupa ce Pavel introduce conceptul predestinarii in capitolul unu. El elaboreaza acum ideea ca Dumnezeu ii aduce la viata pe oameni pe cand ei sunt inca morti din punct de vedere spiritual. Ei sunt inca morti in pacat si faradelegi. De aceea nu sunt de acord cu metafora pe care o aud atat de des la evanghelizari. Ideea omului care se ineaca. Acel om care se ineaca, indiferent cat de disperata ar fi situatia in care se gaseste, fiind gata sa se scufunde pentru ultima oara, doar degetele mai ridicandu-se deasupra valurilor, acel om este inca viu. Nu aceasta e metafora din Scriptura. Metafora folosita in Scriptura este cea a unui om deja inecat. Se gaseste pe fundul oceanului. E mort. Dar eu citesc in Noul Testament ca Dumnezeu, Duhul Sfant, coboara pana pe fundul oceanului, il ridica pe acel om mort de pe fundul oceanului si sufla viata in acel om, pentru ca el sa se trezeasca la viata si apoi sa apuce colacul de salvare oferit.
La fel stau lucrurile si in cazul muribundului din spital, care trebuie sa-si deschida gura ca sa primeasca medicamentul. Daca ai duce medicamentul la morga si l-ai oferi unui cadavru, ar fi in zadar. Nici un cadavru nu-si poate deschide gura ca sa primeasca medicamentul vindecator. Pozitia biblica este ca acel om nu e doar disperat de bolnav, intr-o stare critica; el e mort. Numai Dumnezeu il mai poate invia.

Problema pe care o am cu conceptia precunoasterii, cu conceptia prestiintei asupra alegerii este urmatoarea: ea afirma ca Dumnezeu priveste prin coridorul istoriei la oamenii morti care raspund vietii spirituale. Atunci pun intrebarea: "Daca Dumnezeu ar privi la oamenii morti in pacat, daca ar privi cat de mult ar vrea, pe cati i-ar vedea raspunzand pozitiv la Evanghelie? N-ar avea pe cine sa aleaga, pe cine sa predestineze, pentru ca i-ar vedea pe toti pierind in necredinta lor. Isus i-a spus lui Nicodim, daca un om nu se naste din Duh, nici macar nu poate vedea Imparatia lui Dumnezeu, daramite sa mai si intre in Imparatia lui Dumnezeu.

Inca o data, dati-mi voie sa va indrept atentia spre capitolul 6 al Evangheliei dupa Ioan, unde in versetul 61 citim: "Isus, care stia in Sine ca ucenicii Sai carteau impotriva vorbirii acesteia, le-a zis: "Vorbirea aceasta este pentru voi o pricina de poticnire? Dar daca ati vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai inainte?...
Duhul este acela care da viata, carnea nu foloseste la nimic..."
Apoi, in versetul 65:
"Tocmai de aceea v-am spus ca nimeni nu poate sa vina la Mine, daca nu i-a fost dat de Tatal Meu."

Luther, in disputa avuta cu Erasmus, a citat acest text in care Isus i-a spus lui Nicodim: "Ce este nascut din carne este carne." Oamenii cazuti, care nu au fost regenerati, sunt doar in carne, in firea pamanteasca, iar Isus spune: "Carnea nu foloseste la nimic..." Luther a spus ca "nimic" nu inseamna "doar putin". Nu e nici macar 1%. Harul mantuirii noastre ii apartine 100% lui Dumnezeu.

Ganduri la incheiere
Am spus adesea ca, daca Biblia nu ar fi mentionat niciodata cuvantul "predestinare", daca nu ar fi mentionat niciodata cuvantul "alegere", cred ca am fi concluzionat acest concept pur si simplu din abundenta de referiri pe care le gasim in Scriptura cu privire la starea noastra de coruptie morala in lipsa harului mantuitor, in lipsa regenerarii. Cred ca cel mai mare obstacol pe care il avem, cea mai mare piedica peste care trebuie sa trecem inainte sa fim gata sa atribuim deplinatatea harului pentru mantuirea noastra, este bariera gandului ca noi inca avem o insula de neprihanire ramasa in suflet, care nu a fost afectata de cadere, care nu a fost poluata de pacat, asa ca nu suntem cu adevarat morti in pacate si faradelegi; suntem doar bolnavi din cauza pacatului si faradelegilor, dar inca avem capacitatea sa revenim la viata odata ce auzim Evanghelia. Eu nu cred ca intelegem pacatosenia pacatului si indurarea harului. Dar trebuie sa le intelegem daca vrem sa trecem vreodata peste aceste piedici.