Am incercat sa ma sustrag, retragandu-ma in mine, fugind de umbrele timpului ce incercau sa ma cuprinda, infasurandu-ma in mii de ite invizibile. De ce se lupta cu mine oare? ...

Si zilele treceau. Eu, ancorata in Hristos, lasam ca valurile timpului sa se izbeasca in mine. Plangeam si lacrimile mele incercau a ma ineca. Dar pentru mine nu mai exista moarte. Desi plang, prin lacrimile cristaline privesc rasaritul unei alte lumi in care splendorile se intrec una pe alta...

Dar ce se intampla? De ce s-a inourat dintr-odata? Unde e soarele? Unde e lumina? Unde e bucuria? Doar norii grosi intuneca zarea. Timpul fuge si nu se mai opreste, dar de aceasta data parca ma ocoleste. In acelasi timp o mare tristete ma copleseste... fara a ma putea impotrivi, cobor din ce in ce mai mult. Dar unde? Ajutor...

Timpul a trecut si iata-ma din nou... nimeni nu mi-a putut darama temelia.

Din nou zorii se arata. A trecut noaptea ucigatoare...!

"De altã parte, stim cã toate lucrurile lucreazã împreunã spre binele celorce iubesc pe Dumnezeu, si anume, spre binele celor ce sunt chemati dupã planul Sãu. [...] Cãci sunt bine încredintat cã nici moartea, nici viata, nici îngerii, nici stãpanirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înãltimea, nici adancimea, nici o altã fãpturã (sau: zidire.), nu vor fi în stare sã ne despartã de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru". (Romani 8:28, 38, 39)