Există un răspuns la problema suferinţei?

Pretutindeni unde este vestită Evanghelia, ne apasă pe noi, oamenii, întotdeauna aceeaşi întrebare: Cum poate îngădui un Dumnezeu al dragostei suferinţa şi nedreptatea strigătoare la cer? Vom încerca într-o serie de articole să facem faţă acestei probleme, în acest scop vrem să ne ferim de orice răspunsuri ieftine.

Serie de articole despre răul şi suferinţa din lumea aceasta

Atitudinea faţă de suferinţă nu este întotdeauna aceeaşi... Despre durerile şi suferinţele din lume se poate discuta la o halbă de bere sau mâncând copios şi savurând un vin roşu în faţa televizorului care tocmai relatează despre nişte femei violate. Situaţia se schimbă radical când suferinţa bate la uşa noastră sau priveşte pe cineva din propria familie. Există cazuri de suferinţă când cuvintele şi explicaţiile sunt goale şi fără greutate; atunci nu putem decât consola, trecând noi înşine de partea lui Dumnezeu şi devenind astfel capabili să suferim şi să purtăm poverile împreună cu cei loviţi.

Există, pe de altă parte, o mulţime de oameni care abia dacă-şi pun vreodată problema existenţei lui Dumnezeu, dar îl acuză imediat plini de indignare când în viata lor ceva nu merge bine sau viaţa le este zguduită de suferinţă. Mă gândesc la un teolog care, după ce s-a ars la degete, s-a lăsat de meserie şi s-a făcut actor. Accidentul pe care-l avusese îl dusese la concluzia: nu există Dumnezeu. A renunţat la profesia lui şi a început să "misionarizeze" plin de râvnă cu noua sa opinie a unei teologii de genul "Dumnezeu-este-mort". Era de părere că, dacă există Dumnezeu, Acesta ar trebui să acţioneze şi să împiedice suferinţa şi durerea.

Dovedeşte suferinţa într-adevăr inexistenţa lui Dumnezeu?

Piesa radiofonică a lui Wolfgang Borchert "Afară în faţa uşii" a avut milioane de ascultători. Borchert însuşi s-a întors din cel de-al doilea război mondial cu o boală grea de plămâni. Povestirea lui reactualizează spaima, suferinţa şi disperarea acestui război, punându-şi amprenta chiar şi asupra viitorului. Borchert a avut o trezire rapidă. S-a considerat eliberat de amăgiri şi iluzii. Credinţa i s-a stins. Astfel că soldatul Beckmann ajunge să strige în permanenţă: "Unde ai fost când explodau bombele? Noi am urlat la Tine, am plâns şi Te-am blestemat. Unde erai, Dumnezeule? Erai plin de dragoste atunci când, dintr-o patrulă de recunoaştere s-au întors cu 11 oameni mai puţin? Unsprezece mai puţin, Dumnezeule, şi Tu nu erai acolo, Dumnezeule! Cei 11 au strigat la Tine în pădurea pustie, dar Tu nu erai acolo. Pur şi simplu lipseai, Dumnezeule. Oare la Stalingrad ai fost plin de dragoste, Dumnezeule bun? Ai fost Tu acolo iubitor? Cum? Când ai fost vreodată iubitor, Dumnezeule, când? Când Te-ai interesat Tu cu-adevărat de noi?"

Milioane de oameni au preluat această întrebare, acest strigăt: "Dumnezeule, unde eşti?" în fosta Iugoslavie, în Somalia, în Sudan... Unde e Dumnezeu acolo?

De ce toate aceste ucideri şi orori? De ce o astfel de nedreptate? De ce e lumea aceasta aşa cum este? De ce au unii prea puţin pentru a trăi şi prea mult pentru a muri, în timp ce alţii nu mai ştiu ce să facă cu belşugul lor? De ce sunt milioane de oameni care mor de foame, în timp ce alţii se chinuie atât să scape de kilogramele în plus prin tot felul de regimuri alimentare noi şi sofisticate?

De ce există răul?

Realitatea răului atinge fiecare domeniu al vieţii noastre. De ce vin pe lume copii orbi sau schilozi? De ce au putut Hitler, Stalin, Eichmann, Hussein să-şi folosească într-un mod atât de bestial puterea? Dacă există Dumnezeu, cum poate El să îngăduie toate acestea? Nu trebuie să ocolim această întrebare, ci s-o abordăm în mod intelectual, cu bună credinţă, dar şi în mod existenţial. Dacă există Dumnezeu, de ce mai există răul? ÃŽn toate vremurile, oamenii au căutat răspuns la această întrebare arzătoare, în cadrul celor mai diferite religii.

Ateismul

Cei mai renumiţi filozofi şi gânditori atei s-au folosit de suferinţa şi răul din lume, în încercarea lor de a dovedi că nu există un Dumnezeu atotputernic.

Epicur spunea: "Ori Dumnezeu nu este bun, ori nu este atotputernic!"

Hume a pus întrebarea: "Oare Dumnezeu nu vrea să împiedice răul, sau nu poate? Atunci e neputincios! Dacă însă e capabil şi nu vrea, atunci e răuvoitor."

Ateiştii sunt convinşi că ei cântăresc toate faptele în mod intelectual, cinstit şi că filozofia lor redusă la "Dumnezeu-este-mort" este bine întemeiată. Răul din lume este o realitate. Acesta nu poate fi contestat. Corectă este şi deducţia lor că răul nu este compatibil cu Dumnezeu, însă a trage de aici concluzia că Dumnezeu nu este atotputernic sau nu este existent este un lucru complet greşit. Vom reveni asupra acestui aspect.

Reprezentanţi remarcabili ai acestei opinii sunt Sartre, Camus şi Hemingway. Aceşti trei gânditori au reuşit în mod memorabil, prin arta formulărilor lor, să prezinte lipsa unui sens al vieţii omului modern ca fiind un lucru inevitabil. Este schiţată viaţa omului nedirijat şi necomandat de nimeni, întâmplarea oarbă aduce fericire, care se sparge dintr-o dată ca un balon de săpun. Omul este expus unui capriciu fără nume, fără sens şi cu totul întâmplător.

Hemingway, Sartre şi Camus nu sunt doar nişte maeştri ai cuvântului, ci mult mai degrabă au îmbrăcat propriile lor experienţe de viaţă în cuvinte, împletindu-le cu versurile lor. Ernest Hemingway şi-a pus în 2 iulie 1961 capăt zilelor: "Şi-a luat puşca sa preferată din rastel, o puşcă de vânătoare încrustată cu argint, construită special pentru el, a introdus ţeava în gură şi a tras ambele focuri. Explozia i-a smuls capul aproape în întregime."

"Bătrânul şi marea" face parte din povestirile sale cele mai frumoase. Aici îşi formulează credo-ul: "Oamenii se pot bucura de clipe fericite, care însă dispar iarăşi, trebuind să plătească tribut nimicirii şi stricăciunii."

Poetul şi filozoful francez Jean-Paul Sartre spune despre sine că este un existenţialist ateist, un necredincios pentru care nu există nici un dumnezeu. ÃŽn cartea "Cuvintele", Sartre scrie: "Am ajuns la necredinţă nu prin conflictul dogmelor, ci prin indiferenţa bunicilor mei." Sartre era suficient de inteligent să ştie că negarea lui Dumnezeu distruge toate valorile, deschizând totodată porţile arbitrariului şi cruzimii. Şi Dostoievski recunoaşte: "Dacă n-ar exista Dumnezeu, ar fi permise toate lucrurile."

Pentru Sartre, acesta a fost punctul de plecare pentru existenţialism. El era convins că omul a fost osândit la libertate, în romanul său "Greaţa", el îşi exprimă, cu toată puterea cuvântului, oroarea, scârba de a exista pur şi simplu, în drama "ÃŽn faţa uşilor închise", trei oameni trăiesc iadul, strâns legaţi într-o încăpere foarte strâmtă. Autorul descrie cum cei trei se chinuiesc reciproc până la nebunie.

Albert Camus n-a găsit în sine nici un răspuns la problemele sale arzătoare. Orice întrebare se sfârşea în lipsa de sens a existenţei. La un moment dat, el spune: "Armoniei îi lipseşte un lucru mărunt: nu există nici un dumnezeu, şi de aceea, ceea ce scârţâie în mecanismul lumii, pare să fie doar un fir de nisip." Apoi Camus îşi sintetizează gândurile: "Dar cât este până veţi recunoaşte, veţi fi de acord şi-l veţi numi. Acest firişor de nisip - dar nu, nu este nici un fir de nisip, este motorul însuşi, se numeşte: absurdul." Camus ştia prea bine că ateismul său, cerul gol, filozofia sa numită "Dumnezeu-este-mort", transmite lipsa de sens, golul în inimile oamenilor. O viaţă fără speranţă şi fără un ţel este absurdă.

Filozofii ateişti văd cu ochi treji nenumăratele probleme ale lumii acesteia: boala, războiul, foametea, şomajul. Se confirmă tot mai mult că cel brutal, iresponsabil a trăit întotdeauna bine, iar cel ce se străduise să facă binele nu se alegea cu nimic. Dacă ar exista un Dumnezeu bun, n-ar fi trebuit să-i răsplătească pe cei "buni" şi să pedepsească răul? Din punctul lor de vedere, faptele nu par să ofere nici o altă posibilitate decât că Dumnezeu nu există. Viaţa este un joc de zaruri. Aşa arată realitatea pentru unul care gândeşte temeinic. Omul religios trăieşte conform acestei diagnoze într-o lume aparentă şi-şi proiectează în cadrul realităţii toate închipuirile şi valorile pe care le-a preluat.

Ateistul materialist crede că viaţa a apărut la întâmplare. Cel mai puternic supravieţuieşte şi se înalţă, cel slab e suprimat fără milă. Individul e lipsit de importanţă. Valoare au doar statul, partidul, societatea. Privite de el chiar şi prin această optică, faptele par să dovedească zdrobitor un lucru: Nu există Dumnezeu. Totul este întâmplare. Această gândire duce la o "societate a datului din coate". Egoismul duce la succes. Important în viaţă e doar cel puternic; cine e învins, e lipsit de valoare.

Această gândire fără Dumnezeu, cu scări de valori aleatorii, duce la escaladarea răului. Ceea ce este normal, conform normei lui Dumnezeu, este luat în derâdere. Ce e pervers devine binecrescut. Cel ce mai reprezintă azi valorile biblice este un retrograd, un visător. Cine vorbeşte de fidelitate în căsnicie nu e normal. O societate lipsită de orice pudoare evoluează în mod logic către o societate ucigătoare. Făptaşii devin jertfe şi jertfele devin făptaşi. Lumea este aşa cum este fiindcă omul, în trufia sa, îl consideră mort pe Dumnezeu, făcându-se pe sine însuşi măsura tuturor lucrurilor. Aici ateiştii filozofici şi materialiştii îşi dau mâna fiindcă au "dovedit": "Dumnezeu este o iluzie!"

Ateistul trebuie să creadă absurdul şi nonsensul. Cine-L consideră mort pe Dumnezeu trebuie să confere veşnicie materiei. Materia fără viaţă a creat viaţa, materia fără spirit a produs inteligenţa. Materia fără morală, fără ethos, a creat scop şi ordine! Ce credinţă enormă e necesară pentru a accepta atâta absurd!

Dacă eu vin şi susţin că pe fundul mării nu se află nicăieri nici un ac, as putea susţine cu tărie şi credibilitate acest lucru, doar dacă as fi cercetat îndeaproape fiecare ungher al mării. Dar fiindcă nu sunt în stare de acest lucru, cunoştinţa mea este limitată şi afirmaţia mea o remarcă goală. Nici un om nu are suficientă cunoştinţă pentru a fi ateist. Ateiştii care-L declară mort pe Dumnezeu şi nu cred în El, nu înseamnă că ei nu cred nimic, ci cred în propriile lor fantasmagorii.

Ei sunt în mod ciudat foarte revoltaţi de rău, chiar dacă, conform concepţiei lor despre lume, nu există de fapt nimeni faţă de care să fie revoltaţi. A aduce răul din lumea aceasta ca argument şi dovadă pentru inexistenţei lui Dumnezeu, provine dintr-o greşeală de gândire fundamentală. Răul ar fi putut cel mult pune sub semnul întrebării caracterul şi însuşirile lui Dumnezeu, în nici un caz însă existenţa Sa!

Religiile orientale

Hinduşii şi chiar budiştii reacţionează la problema răului, negând efectiv existenţa lui. Vreau să ne oprim puţin asupra acestei concepţii.

Buda s-a născut la jumătatea sec. VI î.Cr., în Nepal, în nordul Indiei. Mai târziu a primit numele de "Gautama". Tatăl lui Buda era nespus de bogat, astfel că tânărul a trăit numai în belşug. El s-a căsătorit şi a devenit şi tatăl unui băiat. ÃŽmpotriva poruncii clare a tatălui său, Buda a părăsit la vârsta de 29 de ani curtea acestuia şi a întâlnit, pentru prima oară în viaţă, suferinţa şi nevoile. Aceste experienţe i-au urmărit în permanenţă. N-a aflat linişte, a devenit călugăr-cerşetor şi şase ani mai târziu, devenind scheletic, a renunţat la căile sale greşite. ÃŽntr-o noapte a avut o mare revelaţie, de unde se trage şi învăţătura sa. A călătorit apoi timp de 45 de ani ca predicator pelerin. ÃŽnvăţătura sa poate fi schiţată prin "cele patru adevăruri sfinte" şi "calea sfântă în opt părţi". "Cele patru adevăruri sfinte" sunt:

1. Adevărul suferinţei
2. Adevărul izvorului suferinţei
3. Adevărul sfârşitului suferinţei
4. Adevărul căii care duce la sfârşitul suferinţei.

Conform budismului, nu există decât o singură posibilitate de a scăpa de "întrupare": să străbaţi această "cale sfântă în opt părţi". Cel ce recunoaşte că tot ceea ce-l bucură sau face să sufere în viaţă nu-l priveşte deloc (deci e o iluzie), acela a atins scopul (nirvana)!

Cel ce pleacă de la premiza că răul este o iluzie, se înşeală singur, refugiindu-se într-o lume aparentă. Realitatea răului nu se lasă tăgăduită. Ea poate fi dată la o parte, neluată în seamă; însă când mă priveşte pe mine însumi, întreagă această iluzie panteistă se năruie. Dacă nedreptatea mă loveşte în mod personal, atunci această construcţie de idei auto-fabricate nu-mi mai ajută. Realitatea distruge fără milă iluzia. Durerea vorbeşte propria ei limbă. N-am întâlnit încă pe acel om care rămâne liniştit în camera lui de hotel, ştiind că teroriştii se străduiesc să arunce clădirea în aer!

Cuvântul religie, provenit din latinescul relegere, re-ligare, înseamnă, funcţie de opinia diverşilor apartenenţi, urmarea unor tradiţii prescrise şi încercarea de a intra în legătură cu Dumnezeu. De aici şi părerea că omul este dependent de diferite forţe (Dumnezeu, zei, fiinţe superioare). Omul trebuie să primească favoarea acestora şi caută să le mulţumească şi să le liniştească în cele mai variate moduri. Este încercarea de a ajunge prin propriile realizări la Dumnezeu şi de a rezolva totodată problemele vieţii. Cine se opreşte aici va avea îndoieli în privinţa vieţii, păstrând poate o aparenţă de religiozitate, însă în final va gândi şi acţiona în mod ateist.

Toate religiile documentează dorinţa de cunoaştere a omului în legătură cu Dumnezeu sau o forţă superioară. Biblia ne spune foarte potrivit că fiecare om poate recunoaşte în creaţie pe Creator, iar ca o altă sursă a descoperirii divine posedă conştiinţa (Romani 2:11-16). Cunoaşterea este foarte variată în cadrul diferitelor religii. Decisivă nu este mărimea acestei recunoaşteri. Omul este răspunzător pentru ceea ce ştie şi nu pentru ceea ce nu ştie. Omul nu este pierdut fiindcă s-a născut într-o religie falsă sau într-o ţară greşită. Dar dacă nu acţionăm după măsura cunoştinţei noastre şi a conştiinţei proprii, atunci suntem vinovaţi. Nici un om, indiferent de educaţia şi cultura lui, n-a trăit în permanenţă după conştiinţa sa a binelui şi răului, între cunoştinţa şi acţiunea noastră este o mică sau mai mare prăpastie. Biblia, cu diagnosticul ei de mare precizie, ne arată exact starea noastră. Ea numeşte această prăpastie "păcat" (ratare a ţintei, despărţire de Dumnezeu) şi ne spune fără menajamente că toţi oamenii sunt păcătoşi (Romani 3:23). Plata pentru păcat este moartea, adică despărţirea de Dumnezeu (Romani 6:23). Biblia este logică şi convingătoare. De aceea credinţa în Domnul Isus Cristos este o reacţie la adevăr. Cel ce continuă în mod conştient să trăiască în necredinţă, acela crede minciuna. Orice alte justificări sunt doar pretexte.

ÃŽncercările omului - oricât ar fi de bine intenţionate - de a învinge singur această despărţire, sunt sortite eşecului. Noi nu ne putem trage singuri de păr pentru a ieşi din mocirlă. Răspunsul la întrebarea care este cauza şi scopul suferinţei, a răului, se află, în cadrul tuturor religiilor, la o depărtare de neatins. Cristos este sfârşitul tuturor religiilor, sfârşitul tuturor încercărilor de auto-mântuire.

Răspunsul biblic

Răspunsul biblic la problema răului, a suferinţei este singura soluţie adevărată şi eliberatoare. Ea se deosebeşte de toate filozofiile, religiile şi construcţiile de gândire omenească. Ce ne spune Dumnezeu, în Cuvântul Său, referitor la această problemă?

Dumnezeu este Creatorul cerului şi al pământului. Aceasta este mult, mult mai mult decât o afirmaţie. Teoria conform căreia din NIMIC a rezultat la intervale mari de timp viaţa, care apoi, prin selecţii şi mutaţii, a atins nivele superioare, este o dogmă şi nu o realitate ştiinţifică. Tot ceea ce a creat Dumnezeu a fost bun. El a creat oameni buni, (nu nişte roboţi), având în orice caz potenţialul de a face rău! Omul, ca şi creaţie a lui Dumnezeu, are posibilitatea de a acţiona în mod nedrept şi ticălos. De ce este aşa, vom vedea puţin mai încolo. Deşi omul are aşadar posibilitatea de a face răul, nu Dumnezeu este autorul acestui rău. Răul, păcatul, este rezultatul rebeliunii împotriva lui Dumnezeu: "Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua când vei mânca din el, vei muri negreşit "(Geneza 2:16,17).

...cu asta a început!

"Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină? Femeia a zis şarpelui: Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: Să nu mâncaţi din el, şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi. Atunci şarpele a zis femeii: Hotărât că nu veţi muri: dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui, şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele" (Geneza 3:1-7).

Dorinţa femeii pare nevinovată, ba chiar pozitivă. Cine nu doreşte să aibă mai multă şi o mai bună cunoştinţă? Ce e greşit în asta? Acest eveniment dramatic de la începutul istoriei umane ne arată felul în care răul, păcatul, a intrat în lume. Astfel a început nenorocirea. Dorinţa după autonomie, autodeterminare, l-a dus pe om în prăpastie şi o mai face şi astăzi. Istoria realizării personale a omului modern trebuie căutată în arta de a înşela a duşmanului lui Dumnezeu. Primii oameni erau fericiţi şi mulţumiţi. Viaţa lor era plină de sens şi de o mare calitate, însă într-o clipă s-a distrus totul. Teama s-a cuibărit în inimile lor. Şarpele nu era un monstru ateu. El i-a captat pe primii oameni într-o discuţie religioasă, sădind în mod rafinat îndoiala în inima Evei. "Dumnezeu cu siguranţă nu vrea ca tu să pierzi ceva. Să fi spus Dumnezeu aşa ceva? Doar e imposibil! Să fie El atât de meschin, de răutăcios? Are El oare nevoie să pună limite şi să ridice plăcuţe de interdicţie? Să-ţi refuze El ţie fericirea? Nu este El un Dumnezeu al plinătăţii nemărginite a vieţii? Doar nu poate fi rău pentru tine ceva ce El însuşi a creat! Ai voie să faci ceea ce-ţi place. Să-ţi fi interzis Dumnezeu să dai frâu liber instinctelor tale înnăscute, poftelor tale? Stomacul îţi aparţine. Dumnezeu e cu totul altfel decât vă închipuiţi, nu poate fi atât de meschin. El este Dumnezeul vieţii, aşa că luaţi tot ce puteţi apuca..." Cu astfel de gânduri a înşelat şi înşeală şi astăzi diavolul pe oameni, strecurând îndoială cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu.

Este pregătită foarte sistematic schimbarea la nivelul conştiinţei. Este vorba doar de un pom şi un fruct. Aici vine decizia: ascultare, încredere sau neascultare şi necredinţă, întreaga creaţie minunată este prezentată, încredinţată omului de către Dumnezeu spre administrare şi folosire; cu excepţia unui singur pom. Tocmai pe asta mizează şarpele. El nu spune: "Dumnezeu este o iluzie" şi nici: "Doar ceea ce pot să văd, să ating şi să gust este realitate." Nu, el formulează un pretext foarte simplu: e doar atât de lipsit de importanţă un singur fruct faţă de toţi ceilalţi pomi şi fructe! 99,9% ascultare şi doar 0,1 % neascultare nu pot distruge pacea cu Dumnezeu! O dată e ca niciodată. Dumnezeu este generos. Eva i-a dat şarpelui foarte clar de înţeles că ea pricepuse foarte bine ceea ce le spusese Dumnezeu: Sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu, dar nu sunt deopotrivă cu Dumnezeu, aşa că ei trebuie să se mulţumească cu aceste graniţe. Depăşirea unei graniţe înseamnă moarte. Astfel că Satana începe atacul general, punând cărţile pe masă: "Hotărât, că nu veţi muri: dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul." Cunoaşterea aceasta înseamnă putere. Diavolul a sădit îndoiala cu privire la bunătatea lui Dumnezeu, cu alte cuvinte: "Dumnezeu vrea să împiedice ca voi să vă desăvârşiţi, ca să nu deveniţi ca El. El vrea să vă înrobească."

ÃŽntotdeauna acolo unde sămânţa neîncrederii cade pe un teren sensibil, nu mai rămâne decât un mic pas de la îndoiala cu privire la bunătatea lui Dumnezeu până la îndoiala privind existenţa Sa. "Dumnezeu te-a uitat. El nu Se interesează de tine." Dacă în inimile noastre îşi face loc îndoiala cu privire la bunătatea lui Dumnezeu, atunci otrava acţionează foarte rapid. Fructul oprit devine dintr-o dată atât de atrăgător, atârnând în toată splendoarea sa aţâţătoare, încât omul nu-şi mai poate dezlipi privirea de la el. Dorinţa devine extrem de puternică. Gândurile declanşează sentimente, sentimentele devin fapte, acţiuni, iar faptele obişnuinţe. Sentimentul a determinat-o pe Eva să apuce fructul oprit. Toate binefacerile lui Dumnezeu fuseseră făcute uitate. Egoismul pusese stăpânire pe Eva. Dumnezeu era undeva departe. Ce-o interesa pe ea voia Lui? Nu avea ea dreptul la autodeterminare?

Adam şi Eva trăiseră într-o părtăşie totală cu Dumnezeu. Ei vedeau fructul în fiecare zi, dar nu tânjeau după el, fiindcă erau deplin fericiţi şi mulţumiţi, însă după ce au făcut loc îndoielii, a fost suficientă o privire ca să-i facă să cadă: "Veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul." Un drept numai al lui Dumnezeu, fiindcă numai El ştie să-l folosească. Omul vrea şi el să decidă ca Dumnezeu asupra binelui şi răului. El vrea să hotărască ce e bun şi ce e rău. Omul vrea să-şi modeleze singur viaţa. Aceasta este o posibilitate reală. Deoarece omul are această posibilitate a unei decizii libere, el poate mânca acest fruct, însă numai spre răul lui propriu. Aceasta nu reprezintă un câştig, ci o pierdere.

"Atunci li s-au deschis ochii la amândoi." Satan nu a promis numai minciuni, întotdeauna el amestecă minciuna cu adevărul. Ei au recunoscut realitatea. Erau goi, despuiaţi. Mulţumirea şi siguranţa lor dispăruseră. Se instaurase teama. Fiecare îl învinuia pe celălalt. Fusese distrusă părtăşia reciprocă şi a celor doi cu Dumnezeu. Omul fusese lăsat în voia lui însuşi, părăsit. Astfel a primit ceea ce dorise. Iar noi am preluat moştenirea aceasta. Fiecare vrea să se afirme, să se realizeze şi să-şi satisfacă plăcerile. Bărbatul arată către femeie. Plângere în locul dragostei. Fuseseră fericiţi. Iar acum, fiecare dă vina pe celălalt, în locul vieţii - moartea, în locul siguranţei -teama, în locul găsirii unui sens al vieţii -autodeterminare, înrobire, lipsă de speranţă şi de ţel, în locul dragostei - ura, în locul încrederii - neîncrederea: acesta este gustul amar al fructului atât de promiţător.

Bruno Schwengeler