Mulţi copii au văzut Alpii, acel lanţ lung de munţi cu vîrfurile acoperite de gheaţă şi de zăpadă, lanţ al cărui punct culminant, Mont Blanc, atinge înălţimea de 4 810 metri. Alpii constituie, în multe zone, frontiera dintre Elveţia, Franţa, Italia şi Austria, de-a lungul latitudinii de 46—47 de grade.

Din toate părţile acestor munţi ţîşnesc torente. De fapt, zăpada şi apa se prăvălesc în văi, formînd uneori lacuri şi chiar fluvii care se varsă mai apoi în mare.

Aceste văi sînt locuite de familii care vorbesc franceza, piemonteza, italiana şi alte diverse dialecte retoromane sau germanice. Fiecare îşi iubeşte ţara şi îi cîntă frumuseţile.

Privind spre partea de unde răsare soarele, mult mai departe de Italia, dincolo de Liban şi de Afganistan — despre care fără îndoială că aţi auzit vorbindu-se — se găseşte un lanţ de munţi impresionanţi: Himalaya, Karakoram şi Tian-Şan, al cărui cel mai înalt pisc este de 7 439 de metri. Acest lanţ formează frontiera dintre India, China şi Uniunea Sovietică şi se situează între latitudinea de 28 şi 42 de grade, în arc de cerc.

Tian-Şanul ar trebui să aibă clima caldă a Spaniei, dar, datorită altitudinii atît de mari, aici este un frig teribil şi aerul este foarte rarefiat.

Mii de torente coboară de pe coastele acestor munţi şi se varsă în fluviile din preajma deserturilor. Iată numele unor ţări care înconjoară Tian-Şanul: de partea rusească sînt vechile regate ce se numeau Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kazahstan; de partea chineză se află Sin Kiang, ai cărui locuitori sînt uighurii. Ca să fim corecţi, trebuie să spunem că toate aceste populaţii sînt nomade, ele trăind de ambele părţi ale frontierei, atît în China cît şi în Uniunea Sovietică. Cele două guverne încearcă să împiedice acest du-te-vino, dar legăturile de familie sînt mai puternice decît reglementările legale.

Indiferent de limba maternă a localnicilor, în China ei trebuie să vorbească chineza, iar în Uniunea Sovietică rusa. ÃŽn China se utilizează alfabetul latin, ca şi la noi, iar în Uniunea Sovietică cel chirilic sau rus. ÃŽnaintea acestei separări, copiii erau obligaţi să scrie cu caractere arabe.

Urmare contactului avut cu lumea arabă, ei au păstrat religia musulmană. Regii care îi guvernau se numeau hani, formînd, cu alte cuvinte, dinastia Han. Fiecare mic popor rămîne şi astăzi ataşat ţării sale şi limbii vorbite în aceste străvechi ţări.

Anvar este un tînăr uighur de paisprezece ani. Locuieşte într-un tîrguşor de la poalele Tian-Şanului, de partea rusă. Tatăl săueste ghid montan. Bunicii lui trăiesc pe versantul chinezesc.

ÃŽn momentul în care începe povestioara noastră, Anvar se întoarce de la şcoală, purtînd un săculeţ plin cu cărţi şi cu caiete.

— Vacanţă plăcută! îi strigă el colegului. Apoi îşi făcu drum prin piaţa deosebit de animată de ţăranii care îşi oferă spre vînzare produsele propriilor gospodării sau vînatul proaspăt.

— Cine doreşte caise, fistic, măsline, migdale?

— Cumpăraţi gustoasele ciosvîrte ale caprelor de munte!

— Numai aici puteţi găsi o gazela persană!

Anvar scoate o copeică din buzunar şi îşi cumpără o pîinişoară uighură, foarte gustoasă, numită „ahnan", apoi se îndreaptă către un zid de beton împodobit cu cioburi de sticlă şi

împinge o poartă grea ce se deschide într-o curte, în stînga, se află casa în care locuieşte el, făcută din cărămizi de argilă şi paie şi zugrăvită în ocru. ÃŽn dreapta, este fîntîna şi, lîngă ea, o masă înconjurată de scaune joase. Zunin, cîinele ce îşi face siesta sub masă, la umbră, îşi dezmorţeşte spinarea şi vine în întîmpinarea lui Anvar. Dă din coadă, bucuros că s-ar putea ivi ocazia să-şi facă plimbarea zilnică.

Doamna Kamaer, mama lui Anvar, iese din casă. E scundă, îmbrăcată într-un pantalon galben şi o tunică matlasată, cu dungi albastre-verzui. Părul ei negru, pieptănat spre spate, coboară pînă la mijloc într-o cosiţă strălucitoare. Cînd umblă, fără zgomot, parcă alunecînd, datorită ghetelor cu care este încălţată, cerceii ei eleganţi scot clinchete vesele.Ea se îndreaptă spre Anvar şi îi aduce cu graţie două ceşti şi un ceainic cu ceai verde.

—Trebuie să fii mulţumit că ai terminat trimestrul, spuse ea. ÃŽţi va face bine să iei puţin aer. N-ai vrea, în timpul plimbării pe care o vei face cu cîinele, să culegi pentru mine nişte flori din pădure? Nu ai observat? Parcă toată pădurea ar fi înflorit! Mi-ar face plăcere să am în casă nişte lalele roşii, ibişi albaştri, narcise şi zambile. Tata se va întoarce curînd, împreună cu un client. A plecat cu maşina să-l caute la Alma-Ata.

„Hm! exclamă în gînd Anvar. Poate am şansa să mă ia cu el."

Cu acest gînd, pleacă cu paşi grăbiţi spre pădure. Zunin aleargă înainte. Anvar o apucă pe o scurtătură şi începe să

culeagă flori, căci sînt, într-adevăr, din belşug. Foloseşte adesea briceagul, pentru a nu le strica tulpinile. Zunin are însă ceva, pentru că mîrîie mereu, coboară coasta, apoi o urcă din nou şi tot aşa. Anvar se întreabă care o fi oare motivul acestei agitaţii. Deodată, prin pădure, se rostogoleşte la vale un bolovan. Anvar are prezenţa de spirit să se ascundă în spatele unui trunchi de brad. Apoi merge mai departe. O a doua piatră cade în josul pantei. Zunin geme, mîrîie şi îl priveşte pe stăpînul său cu un aer rugător. Anvar coboară în fugă cărarea, cînd o a treia piatră se opreşte chiar în faţa lui. Un păstor cazac, care tocmai trecea pe acolo, îi spune:

— Vino repede aici. ÃŽţi voi arăta de unde vin aceste pietre mari. Vezi acolo sus ursoaica aceea şi pe cei trei ursuleţi ai ei? A ieşit din grotă şi acum ridică pietrele pentru ca micuţii ei să poată mînca viermii şi insectele care se ascund sub ele. E o mamă bună: îşi învaţă ursuleţii cum să-şi găsească hrana. Cu toate acestea, ar fi mai bine pentru tine să nu rămîi singur pe aici. Să ne întoarcem în oraş!

Anvar îi aduce mamei sale un minunat buchet de flori şi îi povesteşte aventura prin care a trecut.

— Crezi, mamă, că ursoaica m-ar fi atacat?

— ÃŽn general, urşii se tem de oameni, dar, cum ea îşi păzeşte puii împotriva celor care le-ar putea face vreun rău, presupun că dacă te-ai fi apropiat prea mult ai fi riscat să fii atacat. Instinctul protector al ursoaicei este deosebit. De aceea îşi ascunde ea puii în grotă, în cîteva zile ea le va arăta unde să găsească fructe şi miere sălbatică, apoi va căuta în rîu peşti, împreună cu ei şi, după aceea, va ataca turmele pentru a vina miei. Ea vrea ca ursuleţii ei să fie suficient de hrăniţi pentru a putea suporta cele patru luni de hibernare.

ÃŽn acel moment se aude un zgomot de cheie în poartă şi intră tata. Are o pălărie negru cu alb. Invită trei oameni să ia loc în jurul mesei, în vreme ce doamna Kamaer dispare înspre bucătărie pentru a arunca o ultimă privire la orezul cu legume pe care tocmai l-a pregătit.

„Sînt deja patru oameni, cu tata cu tot, aşa că nu cred că voi mai avea şi eu loc în jeep! gîndeşte An var. Mă întreb cine or fi cei trei?"

Domnul Kamaer se ridică.

— Vă rog să serviţi un ceai verde, domnilor. Sau poate doriţi nişte fructe, adaugă el, arătînd un coş plin cu caise şi cu pepeni verzi, bine copţi. Nu vă ofer alcool, căci alcoolul şi altitudinea nu fac casă bună.

— Aveţi dreptate! răspunse unul dintre vizitatori, cel cu părul blond. Prefer ceaiul.

Zărindu-1 pe Anvar, musafirul adaugă, cu un zîmbet fermecător:

— Am auzit că tu te numeşti Anvar. Eu mă numesc Danny. Mergi la şcoală aici?

— Da, răspunse Anvar, studiez rusa şi puţină engleză, dar limba mea este uighura, limba ţării mele. Ştiţi, ţara mea se întinde pînă la Sinkiang.

— Ai tot dreptul să-ţi iubeşti tara, An var. Şi eu mi-o iubesc pe a mea, Anglia, deşi mi-am petrecut toată tinereţea într-o ţară musulmană din Africa de Nord, unde am învăţat să cunosc munţii Atlas şi, mai încolo, deşertul Sahara.

Anvar făcu ochii mari.

„Danny e un adevărat explorator! gîndeşte el. Un explorator adevărat, ca Semionov, despre ale cărui isprăvi am învăţat. Atîta doar că Semionov a trăit în secolul trecut."

Ochii lui strălucesc de interes. Adunîndu-şi puţinele cunoştinţe, el izbucneşte:

— You are a great man! (Sînteţi un mare om!)

— I am an ordinary man, but with a great Master! răspunde Danny. (Sînt un om obişnuit, dar cu un Stăpîn mare), (în engl., în original — n.tr.)

Anvar este dezorientat. La ce înalt personaj face Danny aluzie?

Oamenii se apucă să facă planul pentru escaladarea muntelui pînă la defileul Santaş, ca să admire de acolo munţii „cereşti", cum le place chinezilor să numească Tian-Şanul.

— Am studiat colecţiile lui Semionov; mai mult de o mie de plante diferite, dintre care multe sînt necunoscute în Europa; bucăţile de minereuri; descrierile sale de animale şi de păsări. Iată de ce am întreprins această călătorie, zise Danny. Vă prezint un fotograf excelent, dotat cu aparate perfecţionate şi, de asemenea, pe unul dintre prietenii mei cazaci, mare colecţionar de şerpi şi de insecte.

Tatăl lui Anvar se întreabă dacă vor putea pune toate materialele în jeep şi dacă nu cumva ar trebui să plece cu o camionetă. Şi chiar le sugerează celorlalţi lucrul acesta.

—Tocmai mă gîndeam la treaba asta! spune Danny, care — lucru uimitor — vorbeşte uighura. Mai ales că mi-ar fi plăcut să iau cu mine un „gers". E un cort pe care l-am cumpărat din Mongolia^ Este foarte mare şi ne-ar permite să ne amenajăm tabăra mult mai confortabil; şi, pe urmă, mai trebuie şi lemnele pentru foc. Da, mai bine să luăm o camionetă.

Speranţa renaşte în inima lui Anvar. Ia cu el ceainicul gol şi revine apoi pentru a-i servi pe musafiri cu ceai proaspăt.

Apoi se îndepărtează puţin, ţinînd în mînă fluierul său de lemn, şi începe să cînte o melodie de prin părţile locului, un cîntec pe care l-a învăţat de la bunicul lui.

— Dacă l-am lua pe fiul dumneavoastră cu noi? îi şopteşte Danny domnului Kamaer.

ÃŽntrebarea rămase fără răspuns. Discuţia se concentrează acum spre aspectele tehnice ale călătoriei.

— Profesore, spuse ghidul, cîte călătorii vreţi să faceţi?

— Depinde! în altă ordine de idei, sînt cu totul de acord cu ideea dumneavoastră de a escalada trecătoarea, dacă ne va permite timpul şi, dacă nu este prea multă zăpadă, mi-ar plăcea să traversez Khorogul la Kyzulart. Nu acesta este drumul pe care îl urmau imensele caravane de cămile şi de cai ale lui Marco Polo?

Anvar nu-şi mai putea stăpîni bucuria. Se hotărî ca, indiferent dacă va merge şi el în această călătorie, să persevereze în studiul limbii engleze, care, iată, îi deschide perspective minunate. Cît de extraordinar este faptul că Danny cunoaşte uighura şi chiar şi cazaca! Oare care este motivul pentru care le-a învăţat? Stăpînul său i-a cerut-o?

Ziua plecării a sosit! Trei dintre oameni iau loc în jeep. Anvar e instalat în mijlocul bagajelor din camionetă, împreună cu cazacul. Maşinile pornesc pe un drum accidentat, prin pădurea de brazi şi de mesteceni. Vegetaţia de la poalele copacilor reţine apa ca un burete. Pădurea răsună de cîntecele păsărilor. Maşinile se opresc din cînd în cînd pentru a permite fotografului să imortalizeze pe peliculă cîteva specii de piţigoi.

La 2 500 de metri se observă un „kişlak", un cătun unde trăiesc păstorii. Jeepul o apucă pe un drum în serpentină şi frînează în spatele unui bătrîn muntean călare pe un ponei cu coama lungă. Faţa sa trudită seamănă, în razele ultraviolete, cu un măr copt în foc. E un tadjic. Apare un băieţaş. A învăţat puţină rusă la şcoală, aşa că le serveşte ca interpret.

— Ce faceţi cu vulturul acesta imens legat de braţul dumneavoastră şi cu capul acoperit cu scufia aceea de pîslă?

— ÃŽmi serveşte drept şoim, iar scufia îl împiedică să fie atent în altă parte. Astfel mi se supune cînd îl trimit să-mi caute prada.

— Şi plasa aceasta pe care o purtaţi pe umăr? E pentru pescuit, fără îndoială, nu?

— Nu! Mă ajută să prind leoparzii zăpezilor. Acest soi de pisică sălbatică aleargă cu optzeci de kilometri pe oră şi se hrăneşte cu oile şi cu yacii noştri. Arunc plasa asupra leopardului, şi acesta, zbătîndu-se, se încurcă în ea, încît nu ne mai rămîne altceva de făcut decît să-l omorîm.

Sosiţi la „kişlak", alpiniştii obţin permisiunea de a întinde cortul pe o terasă, într-o oră şi jumătate scheletul cortului este deja instalat. Cortul, acoperit cu pînză şi postav alb, stîrneşte curiozitatea sătenilor. Li se explică scopul acestei călătorii şi dorinţa exploratorilor de a cina în comun, în jurul unui foc de tabără. Ochii vorbesc în locul gurii, privirile ţin loc de cuvinte. Localnicii aceştia nu prea au parte de vizite.

Cazacul a adus un aparat de radio şi un casetofon. Danny, care şi-a făcut rost de un fluier, îi face semn lui Anvar.

— Vom începe prin a le cînta ceva. Cîntă micuţul tău cîntec, iar la strofa a doua te voi acompania şi eu.

Sătenii sînt încîntaţi. Apoi, Danny fredonează un alt cîntec, pe care îl cîntă după aceea cu cuvinte:

„Da, mă iubeşte, El mă iubeşte;
Mă iubeşte, da, Biblia-mi spune aşa."

Atunci, cazacul îşi pune în funcţiune casetofonul, după care se aud următoarele cuvinte în limba engleză:

„Care om dintre voi, dacă are o sută de oi şi pierde una dintre ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe islaz şi se duce după cea pierdută pînă cînd o găseşte?

După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri; şi, cînd se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi pe vecinii săi şi le zice: "Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia cea pierdută."

Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decît pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi, care n-au nevoie de pocăinţă" (Luca 15.4-7).

Danny, exploratorul, se adresează atunci păstorilor:

— Mi-am trăit toţi anii tinereţii în Maroc, o ţară musulmană. Părinţii mei erau medici. Noi, copiii, ne jucam cu ceilalţi copii marocani, într-o zi, Bunul Păstor, Domnul Isus, m-a găsit ca pe un miel pierdut; de atunci, fac parte din turma Sa şi sînt foarte fericit.

Se reaşează, iar prietenul său, colecţionarul de insecte, ia cuvîntul:

— Eu sînt cazac, dar trăiesc de cealaltă parte a Tian-Şanului. Cîteva familii chineze au fost trimise în satul nostru. Ei ne-au vorbit despre Biblie, care ne învaţă să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Ştiţi voi că Dumnezeu ne-a iubit atît de mult încît ni L-a trimis pe Isus, unicul Său Fiu, pe pămînt? Oamenii L-au dispreţuit, L-au ponegrit şi au sfîrşit prin a-L răstigni. Isus a acceptat să moară, căci, pe cruce, El a purtat păcatele noastre. El nu ne cere decît un lucru: să credem în El, să-L primim în inimile noastre ca pe Salvatorul nostru. Atunci vom deveni fii ai lui Dumnezeu şi Domnul va avea grijă de noi ca un păstor care se îngrijeşte de mielul său cel drag.

— Nu au fost împiedicaţi aceşti oameni să vorbească despre Dumnezeu? se auzi o voce. Eu credeam că este interzis.

— Da, aceste familii chineze au fost condamnate de guvern, dar nu şi-au renegat Stăpînul şi, într-o zi, ne-au făcut surpriza de a ne aduce Cartea Sa, Noul Testament, în limba noastră. E o carte minunată! Aşteptînd momentul în care o vom putea avea şi în limba uighură, v-am adus o casetă care conţine mai multe povestiri din Biblie. Toate sînt adevărate şi

vă arată calea pe care trebuie să mergeţi pentru a avea viaţa veşnică.

Anvar se apropie de tatăl său, pe care îl simte foarte interesat. După cină, cazacul adresează o rugăciune către Dumnezeu, apoi fiecare se retrage în cortul său, în vreme ce Anvar, întins în cortul mongol, se întreabă dacă va ajunge într-o zi să aibă propria lui Biblie...

A doua zi, devreme, el se strecoară afară din cort şi vede o turmă de capre de munte, numite „caprele lui Marco Polo". Aproape fără să se mişte, el izbuteşte să-l trezească pe fotograf, care poate, astfel, să filmeze scena. De altfel, mai reuşesc să filmeze zborul unei păsări ibis, ce trece pe deasupra Tian-Şanului, coborînd apoi, în zbor planat, în apropierea lor.

Pe păşunea alpină acoperită cu genţiene albastre şi galbene, ei găsesc din belşug un soi deosebit de cepe comestibile.

După micul dejun, călătoria continuă, însă, înainte de a ajunge la trecătoare, sînt nevoiţi să abandoneze vehiculele, pentru a sfîrşi ascensiunea pe jos. ÃŽn momentul acela, un spectacol de toată frumuseţea li se arată privirilor încîntate: braţul înzăpezit şi neîntrerupt al Tian-Şanului.

Deasupra lor, dracilele, caprifoiul, măceşii parfumaţi şi clematitele acoperă marginile prăpăstiilor. ÃŽn vîlcele se zăresc lacurile verzui, acoperite în parte de gheaţă.

Avînd în vedere lipsa de oxigen, ghidul acordă turiştilor puţin răgaz pentru a face fotografii, după care ordonă coborîrea. Un vînt îngheţat începe să sufle. Alpiniştii revin plini de veselie şi zăresc nişte mici rozătoare: marmote cu coada lungă şi arici cu urechile mari (rozătoare din zona alpină asiatică — n.tr.).

Anvar coboară cu pas susţinut, de muntean. Aproape de maşini, mica trupă se opreşte şi se întinde pe iarbă. Anvar aduce apă dintr-un pîrîu, pentru a prepara un ceai. Apa fierbe repede, deşi nu este foarte cald. La îndemnul lui Danny, cazacul deschide Noul Testament şi traduce în uighură un fragment din Epistola către Efeseni:

„... voi care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sîngele lui Cristos. Căci El este pacea noastră..." (2:13-14).

Sosind în cătun, ei îi găsesc pe păstori aşezaţi în jurul focului, bucurîndu-se la gîndul că vor putea auzi mai multe lucruri despre subiectul cel nou care îi preocupa. Danny este emoţionat, căci a observat că în jurul focului se mai află şi alte persoane, care au venit dintr-un cătun învecinat, special pentru a-l asculta.

Le vorbeşte din nou despre dragostea lui Dumnezeu, care vrea ca toţi oamenii să fie salvaţi.

Le arată apoi cum funcţionează casetofonul şi cum să se iniţieze, prin intermediul emisiunilor postului de radio Monte Carlo, în învăţăturile Bibliei.

— Astfel, chiar dacă nu ştiţi să citiţi, puteţi auzi vocea care vorbeşte inimilor voastre! le spuse el.

Două săptămîni mai tîrziu, ţinînd cont de schimbarea vremii, Danny hotărăşte întoarcerea pe drumul care se întinde de-a lungul poalelor Tian-Şanului. El reuşeşte să obţină un paşaport pentru întreaga familie Kamaer, care are astfel bucuria de a-şi revedea rudele. După lungul ocol, care le permite să evite deşertul, ajung, în sfîrşit, m satul bunicilor lui Anvar.

— Anvar! spuse bunicul, ce bucurie să te pot strînge din nou în braţe! Pentru a sărbători această zi deosebită, vreau să îţi încredinţez o comoară care te aşteaptă de mai mulţi ani. ÃŽnainte de revoluţie, am ascuns-o în grădină. Mi-a lăsat-o un doctor englez, care a lucrat mult timp pentru a traduce o carte în limba uighură, pentru că nu voia să se întoarcă cu ea în Pakistan. El mi-a spus: „Păstraţi-o cu grijă; este o comoară pentru toate popoarele." Acum, pentru că există o oarecare destindere în relaţiile politice dintre cele două ţări, ţi-o voi încredinţa, iar domnul acesta—spuse el arătînd spre Danny— te va sfătui cum să o foloseşti.

Anvar se apropie de Danny şi deschide cutia sub privirile părinţilor săi. Cutia conţine un teanc de foi acoperite cu un scris mărunt, vechi, dar perfect lizibil.

— Ce minune! izbucneşte Danny. O mare parte din Noul Testament şi Psalmii, gata traduse în limba uighură!

— Asta este ceea ce aveţi aici! Noi vom sfîrşi această muncă uriaşă şi o vom tipări!

Anvar sare de gîtul bunicului său şi al părinţilor. Cazacul e fericit şi el. Ia o foaie din cutie şi citeşte: „Mai am şi alte oi, care nu sînt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o turmă şi un Păstor" (Ioan 10:16).

Anvar îi cere lui Danny să ia cu sine manuscrisul şi să-l termine, apoi să-l tipărească în Anglia.

— Vi-l voi aduce înapoi şi veţi avea cîte un exemplar pentru fiecare familie! promite Danny. Astăzi eu am să vă părăsesc, pentru a mă reîntâlni cu soţia şi cu cele trei fetiţe ale mele, drept pentru care vă las în familie, înainte de a trece frontiera înapoi, să veniţi să mă vedeţi.

Apoi, puse la punct socotelile împreună cu ghidul său, după care plecă. Inima lui era încîntată peste măsură, plină de bucurie şi de recunoştinţă, împreună cu cei doi americani, care înregistrează totul pe calculator, vor putea pune la punct şi variante ale traducerii în alte dialecte. Cel mai urgent este însă să citească şi celelalte pagini ale Sfintei Scripturi traduse în manuscris şi să le înregistreze pe casete. Prietenul său, fotograful, va face ca ele să ajungă la Radio Monte Carlo, şi păstorii vor putea să le audă la tranzistorul lor. Danny se gîndeşte la interesul păstorilor, la comoara păstrată cu grijă de bunicul lui Anvar şi în gînd îi vine acest verset din Proverbe:

„Mă bucur prin Cuvîntul Tău, ca un om care găseşte o mare pradă..."