Timpul tace şi trece. Dar mai merită să ne mai gândim la el? Oare merită să-l mai băgăm în seamă? Trece chiar şi în timp ce cheltuim timp pentru a vorbi despre el. Cât e de efemer! Timpul te face să râzi, să plângi, să ai emoţii, să fii mânios. Totul se reduce la limitele sale. Ce minunat că la Dumnezeu nu există conceptul de timp, ci doar un prezent continuu, un ACUM infinit, fără început. Totul se referă la acum. Noi suntem încadraţi într-o ramă, limitaţi de nişte bariere puse de părinţii noşti cu mii de ani în urmă. Bariere de timp, de spaţiu, limite de cunoaştere. Suntem încorsetaţi, încercuiţi, strânşi, dar totuşi liberi! Ce paradox! O libertate care va fi absolută când sufletul se va elibera de limita timpului şi mintea va pătrunde în veşnicie. Noi nu intrăm în nefiinţă, noi nu trecem în necunoscut. Cerul şi pământul, orizontul, marea şi uscatul sunt doar nişte repere, sunt doar nişte frânturi pentru ca ochiul nostru să poată percepe o fărâmă din ceea ce va urma când vom fi liberi să zburăm, să explorăm, să cunoaştem ce a fost ascuns de ochii noştri şi să descoperim lucruri pe care minte noastră nu le poate nici pricepe nici cuprinde.

Ah, praful nu poate deveni dumnezeu şi cât de mulţi se înşeală! Dumnezeul nostru ne va răsplăti cu ceea ce mulţi doar imită, dar noi vom vedea cu adevărat.

Câtă dezamăgire, câtă nemulţumire, câtă cârtire! Da, mă lupt să elimin toate aceste seminţe ale vrăşmaşului şi cel mai greu e să scap de cârtire. E greu să-mi găsesc mulţumirea, când eu nu vreau să mă limitez la micile lucruri efemere de pe pământ. E greu să-mi găsesc pacea când sufletul meu nu e întreg şi jumătatea mea pribegeşte. E greu să fiu fericită când mă simt legată, incapabilă de a progresa. E greu să spun că sunt împlinită când nu simt acest lucru. E greu să iubesc când iubirea parcă m-a părăsit. Dar nu vreau să cred în asta. Toate sunt nişte înşelătorii. Nu vreau să le accept şi nu vreau să mă complac, deşi mi-e greu să lupt. Da, e adevărat. Recunosc. Am unele aşteptări, doresc într-adevăr ca într-un segment al vieţii mele să fiu pe deplin satisfăcută şi împlinită spiritual. Nu voi putea umple niciodată acest gol şi nu va fi înlocuit de nimic. Acolo trebuie să fie Dumnezeu cu mine şi eu nu mai sunt eu. Eu sunt un om, un întreg complet format din IŞ şi IŞA. Acest întreg trebuie să aibă aceeaşi traiectorie, acelaşi traseu, aceleaşi scopuri, aceleaşi aspiraţii. Cele două jumătăţi nu pot exista singure, odată ce au fost sudate… de timp.

Emma Domuta